Ma numesc Liliana si am 29 de ani. De doi ani si jumatate ma consider o femeie pe deplin implinita. De ce? Pentru ca, in sfarsit, am devenit si eu mamica. M-am casatorit de foarte tanara (la 21 de ani), dar am facut-o cu persoana pe care am iubit-o cel mai mult in viata.
Inca de la inceput ne-am dorit o fetita bruneta si cu ochii verzi, pe care sa o cheme Clara. Dar am hotarat impreuna cu sotul meu sa mai asteptam o perioada ca sa reusim sa ne luam o casa a noastra unde sa-i pregatim bebelusului o camera numai a lui. Asa anii au trecut, ne-am facut cam tot ce ne trebuia ca sa fim fericiti si ca cel mic sa nu duca lipsa de nimic. Acum nu mai lipsea decat minunea cea mica. Insa minunea nu prea vroia sa apara. Am mers pe la cativa medici dar toti imi spuneau ca totul este in regula si ca in curand o sa raman insarcinata. Si asa a si fost. Am plecat impreuna cu sotul meu si cu niste prieteni in statiune la Olanesti, unde am stat 9 zile (am fost chiar in perioada sarbatorilor pascale). Noi nu aveam decat un singur gand: sa ne intoarcem trei din acest concediu. Am fost la foarte multe manastiri unde am platit acatiste si ne-am rugat ca dorinta noastra sa se implineasca. Si mare mi-a fost mirarea cand am vazut urmatoarea luna ca mi-a intarziat ciclul. Eram in al noualea cer de fericire.Testul de sarcina mi-a confirmat si ultimele indoieli. Deja incepusem sa ne facem planuri despre amenajarea camerei, despre garderoba, despre cum ne va schimba viata de cuplu aceasta mica faptura, careia ii spuneam "Olanica".
Pe la trei luni insa, am avut o sangerare si am ajuns de urgenta la camera de garda. Medicul de garda mi-a spus ca nu e bine ca sangerez si ca am uterul prea putin dezvoltat pentru perioada mea de sarcina. Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare, ca cerul se prabuseste asupra mea. Aveam trei luni de sarcina dar de fapt ea era oprita din evolutie de la o luna si jumatate. Dar la controlul periodic medicul nu a observat nimic, mi-a spus ca este o sarcina normala. A urmat bineinteles un chiuretaj care a fost groaznic si o perioada foarte dificila in viata mea.
Toate sperantele mele da a deveni mama se naruisera. Nu mai vroiam sa risc o data. Dar sotul meu a fost alaturi de mine si m-a incurajat si m-a convins ca dragostea noastra va invinge. La 4 luni dupa acest esec, dupa doua luni de tratament minunea s-a produs din nou. Am ramas din nou insarcinata, simteam ca plutesc. Am tinut sarcina sub observatie inca din prima luna ca sa fiu sigura ca totul va fi O.K. Si asa a si fost. A fost o sarcina usoara, fara greturi si stari de voma, fara prea mari probleme.
La cinci luni si jumatate am aflat de la ecograf ca este baietel si am avut oarece pareri de rau ca dorinta noastra nu se implinise. Dar pe masura ce timpul trecea il iubeam din ce in ce mai mult. Nu am cuvinte sa descriu ceea ce simteam atunci cand stateam de vorba cu el si el imi raspundea printr-un "ghiont". Sunt lucruri pe care doar o mama le poate simti. Stateam ore in sir de vorba cu el si ma mangaiam pe burtica vrand parca sa simta toata dragostea din sufletul meu. Nu-l cunosteam dar il iubeam din ce in ce mai mult. Nu mai aveam rabdare sa-l vad si sa-l tin in brate. El a simtit parca nerabdarea mea pentru ca la 39 de saptamani a dat semne ca ar vrea sa apara.
Pe 28 august la ora 5 dimineata mi "s-a rupt apa". M-am urcat in masina cu sotul meu si am plecat la Bucuresti oarecum inspaimantata, dar si nerabdatoare in acelasi timp. La prima vedere colul meu nu ere pregatit de nastere, dar datorita faptului ca pierdusem lichidul, au fost nevoiti sa-mi provoace nasterea.
Au urmat cele mai groaznice clipe din viata mea pe care le-am trecut numai datorita faptului ca-mi doream foarte mult sa-l tin in brate pe baietelul meu. Perfuzii, pastile sub limba, monitorizari, consultatii peste consultatii, doctori peste doctori, pareri peste pareri, cam asta a fost jumatate din travaliul meu, care simteam ca nu se mai sfarseste. Dupa 11 ore de travaliu foarte dureros am simtit ca nu mai am putere sa lupt pana la capat. Atunci mi-am adus aminte ca am citit intr-o carte despre anestezia epidurala si am cerut imediat sa mi se faca si mie una fara sa ma gandesc ca o operatie de cezariana ar fi fost mult mai indicata. De fapt acest lucru trebuia sa-l hotarasca medicul care ma asista.
La 4 ore si jumatate de la epidurala, avea sa se intample mare minune. Doctora m-a anuntat ca in curand o sa-mi vad baiatul. Emotiile pusesera stapanire pe mine si lacrimile imi podidisera ochii. Cand i-am auzit glasul imi venea sa sarut pe toata lumea, dar asistenta mi-a pus in brate minunea de 4 kg care s-a linistit imediat cand mi-a auzit vocea si a simtit sarutul meu pe obrajorii lui catifelati.Ceea ce a urmat a fost cu adevarat tragic pentru mine. Dupa o noapte de stat la reanimare am fost dusa in salon si mi-a fost adus baietelul.
Toata familia care asteptase o noapte intreaga sa-l cunoasca l-a inconjurat cu multa dragoste. Dar nu dupa mult timp bebelusul a inceput sa verse cu sange si mi-a fost luat si dus la sectia de neonatologie a spitalului. Ce a urmat pentru mine nu are rost sa va descriu in cuvinte. Toata lumea imi spunea ca totul va fi bine dar eu care mai trecusem o data printr-un incident similar sufeream foarte mult, mai ales ca nu stiam exact ceea ce se intampla.
Pana la urma medicul care il ingrijea mi-a spus ca totul se datoreza faptului ca s-a nascut in luna a opta de gestatie si ca a stat foarte mult in travaliu. El a fost si foarte mare si a fost traumatizat. Mi-a mai spus ca inainte bebelusii care se nasteau la 39 de saptamani nu aveau sanse de supravietuire dar acum tehnologia a avansat si sa nu-mi fac griji. Dar credeti-ma ca eu eram disperata cand mergeam la el si vedeam cum il hraneste prin gavaj si-l tine la incubator alaturi de ceilalti copii nascuti prematur, dar care aveau doar cateva sute de grame.
Am petrecut zece zile de chin in acel spital, dar nu am incetat nicio clipa sa ma rog si sa sper ca in curand o sa plec acasa alaturi de fiul meu. Dumnezeu mi-a ascultat rugamintile si mi-a facut baiatul bine. Cand m-am vazut in masina, in drum spre casa, cu Robert in brate, am simtit ca m-am nascut adoua oara. Am simtit ca Dumnezeu exista cu adevarat si este alaturi de mine. Acum el are doi ani si jumatate si este "ingerasul lui mami si printisorul lui tati", asa cum ii place lui sa spuna. Ne-a umplut casa de bucurie si caldura si cand vedem cat este de destept ne gandim ca surioara lui Clara i-ar face o pereche foarte frumoasa.
De o luna si jumatate Robert merge si la gradinita si este foarte mandru cand invata o poezie noua.Va multumesc ca mi-ati dat ocazia de a va impartasi povestea mea de viata si vreau sa transmit tuturor mamicilor sa nu inceteze nici o clipa sa creada in Dumnezeu.
Inca de la inceput ne-am dorit o fetita bruneta si cu ochii verzi, pe care sa o cheme Clara. Dar am hotarat impreuna cu sotul meu sa mai asteptam o perioada ca sa reusim sa ne luam o casa a noastra unde sa-i pregatim bebelusului o camera numai a lui. Asa anii au trecut, ne-am facut cam tot ce ne trebuia ca sa fim fericiti si ca cel mic sa nu duca lipsa de nimic. Acum nu mai lipsea decat minunea cea mica. Insa minunea nu prea vroia sa apara. Am mers pe la cativa medici dar toti imi spuneau ca totul este in regula si ca in curand o sa raman insarcinata. Si asa a si fost. Am plecat impreuna cu sotul meu si cu niste prieteni in statiune la Olanesti, unde am stat 9 zile (am fost chiar in perioada sarbatorilor pascale). Noi nu aveam decat un singur gand: sa ne intoarcem trei din acest concediu. Am fost la foarte multe manastiri unde am platit acatiste si ne-am rugat ca dorinta noastra sa se implineasca. Si mare mi-a fost mirarea cand am vazut urmatoarea luna ca mi-a intarziat ciclul. Eram in al noualea cer de fericire.Testul de sarcina mi-a confirmat si ultimele indoieli. Deja incepusem sa ne facem planuri despre amenajarea camerei, despre garderoba, despre cum ne va schimba viata de cuplu aceasta mica faptura, careia ii spuneam "Olanica".
Pe la trei luni insa, am avut o sangerare si am ajuns de urgenta la camera de garda. Medicul de garda mi-a spus ca nu e bine ca sangerez si ca am uterul prea putin dezvoltat pentru perioada mea de sarcina. Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare, ca cerul se prabuseste asupra mea. Aveam trei luni de sarcina dar de fapt ea era oprita din evolutie de la o luna si jumatate. Dar la controlul periodic medicul nu a observat nimic, mi-a spus ca este o sarcina normala. A urmat bineinteles un chiuretaj care a fost groaznic si o perioada foarte dificila in viata mea.
Toate sperantele mele da a deveni mama se naruisera. Nu mai vroiam sa risc o data. Dar sotul meu a fost alaturi de mine si m-a incurajat si m-a convins ca dragostea noastra va invinge. La 4 luni dupa acest esec, dupa doua luni de tratament minunea s-a produs din nou. Am ramas din nou insarcinata, simteam ca plutesc. Am tinut sarcina sub observatie inca din prima luna ca sa fiu sigura ca totul va fi O.K. Si asa a si fost. A fost o sarcina usoara, fara greturi si stari de voma, fara prea mari probleme.
La cinci luni si jumatate am aflat de la ecograf ca este baietel si am avut oarece pareri de rau ca dorinta noastra nu se implinise. Dar pe masura ce timpul trecea il iubeam din ce in ce mai mult. Nu am cuvinte sa descriu ceea ce simteam atunci cand stateam de vorba cu el si el imi raspundea printr-un "ghiont". Sunt lucruri pe care doar o mama le poate simti. Stateam ore in sir de vorba cu el si ma mangaiam pe burtica vrand parca sa simta toata dragostea din sufletul meu. Nu-l cunosteam dar il iubeam din ce in ce mai mult. Nu mai aveam rabdare sa-l vad si sa-l tin in brate. El a simtit parca nerabdarea mea pentru ca la 39 de saptamani a dat semne ca ar vrea sa apara.
Pe 28 august la ora 5 dimineata mi "s-a rupt apa". M-am urcat in masina cu sotul meu si am plecat la Bucuresti oarecum inspaimantata, dar si nerabdatoare in acelasi timp. La prima vedere colul meu nu ere pregatit de nastere, dar datorita faptului ca pierdusem lichidul, au fost nevoiti sa-mi provoace nasterea.
Au urmat cele mai groaznice clipe din viata mea pe care le-am trecut numai datorita faptului ca-mi doream foarte mult sa-l tin in brate pe baietelul meu. Perfuzii, pastile sub limba, monitorizari, consultatii peste consultatii, doctori peste doctori, pareri peste pareri, cam asta a fost jumatate din travaliul meu, care simteam ca nu se mai sfarseste. Dupa 11 ore de travaliu foarte dureros am simtit ca nu mai am putere sa lupt pana la capat. Atunci mi-am adus aminte ca am citit intr-o carte despre anestezia epidurala si am cerut imediat sa mi se faca si mie una fara sa ma gandesc ca o operatie de cezariana ar fi fost mult mai indicata. De fapt acest lucru trebuia sa-l hotarasca medicul care ma asista.
La 4 ore si jumatate de la epidurala, avea sa se intample mare minune. Doctora m-a anuntat ca in curand o sa-mi vad baiatul. Emotiile pusesera stapanire pe mine si lacrimile imi podidisera ochii. Cand i-am auzit glasul imi venea sa sarut pe toata lumea, dar asistenta mi-a pus in brate minunea de 4 kg care s-a linistit imediat cand mi-a auzit vocea si a simtit sarutul meu pe obrajorii lui catifelati.Ceea ce a urmat a fost cu adevarat tragic pentru mine. Dupa o noapte de stat la reanimare am fost dusa in salon si mi-a fost adus baietelul.
Toata familia care asteptase o noapte intreaga sa-l cunoasca l-a inconjurat cu multa dragoste. Dar nu dupa mult timp bebelusul a inceput sa verse cu sange si mi-a fost luat si dus la sectia de neonatologie a spitalului. Ce a urmat pentru mine nu are rost sa va descriu in cuvinte. Toata lumea imi spunea ca totul va fi bine dar eu care mai trecusem o data printr-un incident similar sufeream foarte mult, mai ales ca nu stiam exact ceea ce se intampla.
Pana la urma medicul care il ingrijea mi-a spus ca totul se datoreza faptului ca s-a nascut in luna a opta de gestatie si ca a stat foarte mult in travaliu. El a fost si foarte mare si a fost traumatizat. Mi-a mai spus ca inainte bebelusii care se nasteau la 39 de saptamani nu aveau sanse de supravietuire dar acum tehnologia a avansat si sa nu-mi fac griji. Dar credeti-ma ca eu eram disperata cand mergeam la el si vedeam cum il hraneste prin gavaj si-l tine la incubator alaturi de ceilalti copii nascuti prematur, dar care aveau doar cateva sute de grame.
Am petrecut zece zile de chin in acel spital, dar nu am incetat nicio clipa sa ma rog si sa sper ca in curand o sa plec acasa alaturi de fiul meu. Dumnezeu mi-a ascultat rugamintile si mi-a facut baiatul bine. Cand m-am vazut in masina, in drum spre casa, cu Robert in brate, am simtit ca m-am nascut adoua oara. Am simtit ca Dumnezeu exista cu adevarat si este alaturi de mine. Acum el are doi ani si jumatate si este "ingerasul lui mami si printisorul lui tati", asa cum ii place lui sa spuna. Ne-a umplut casa de bucurie si caldura si cand vedem cat este de destept ne gandim ca surioara lui Clara i-ar face o pereche foarte frumoasa.
De o luna si jumatate Robert merge si la gradinita si este foarte mandru cand invata o poezie noua.Va multumesc ca mi-ati dat ocazia de a va impartasi povestea mea de viata si vreau sa transmit tuturor mamicilor sa nu inceteze nici o clipa sa creada in Dumnezeu.
Posteaza un comentariu folosind contul de Utilecopii.ro
