Cele 8 gânduri ale răutății: 3. Despre iubirea banilor A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin și ne vine din afara firii, folosind necredința monahului. De fapt ațîțările celorlalte patimi, adică a mîniei și a poftei își iau prilejurile din trup și își au oarecum începutul în răsadul firii, de la naștere.
De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai ușor dăca este silință și luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît celelalte patimi și mai cu anevoie de înfrînt. Căci e ,,rădăcina tuturor răutăților” (1 Tim. XI, 10) după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele firești ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoștința binelui și a răului, ci și la pruncii cei prea mici și sugari, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au.
De asemenea, observăm la prunci și acul mîniei cînd îi vedem porniți asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie, ci ca să arăt că mânia și pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuși Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvir alunecă din cele firești ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre nașterea de prunci și spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alții, nu spre curvie. Asemenea și imboldul mîniei s-a semănat în noi spre mîntuire ca să mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăți pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuințare necesară și folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl folosește pentru ucidere?
Am spus acestea vrînd să arătăm că patima iubirii de argint nu-și are pricina în cele firești, ci numai în voia liberă cea foarte rea și stricată. Boala aceasta, cînd găsește sufletul căldicel și necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptățite și la părere binecuvîntate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăvește monahului în cuget bătrîneți lungi și slăbiciune trupească, și-i șoptește că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mîngîiere nu mai zic cînd este bolnav, dar nici măcar cînd este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sînt foarte părăsiți și că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gîndul că nici nu va putea rămîne multă vreme în mînăstire, din pricina greutății îndatoririlor și a supravegherii amănunțite a Părintelui.
Iar după ce cu astfel de gînduri îi amăgește mintea ca să-și oprească măcar un bănișor, îl înduplecă vrăjmașul să învețe și vreun lucru de mînă de care să nu știe Ava, din care își va putea spori argintul pe care îl rîvnește. Pe urmă îl înșală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte cîștigul ce-l va avea din lucrul mîinilor și apoi traiul fără griji. Și așa, dîndu-se cu totul grijii cîștigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de cîștig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, așa și acestuia, aurul. De aceea și fericitul Apostol, cunoscînd aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăților”, ci și „închinare la idoli”. Să luăm seama deci la cîtă răutate tîrăște boala aceasta pe om dacă îl împinge și la slujirea la idoli. Căci după ce și-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubește idolii oamenilor scobiți în aur.
Întunecat de aceste gînduri și sporind la și mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrătește, suferă, cîrtește la orice lucru, răspunde împotrivă și nemaipă-zind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulțumește cu hrana cea de toate zilele și strigă pe față că nu mai poate să rabde acestea la nesfîrșit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo și nu și-a încuiat mîntuirea sa numai în mînă-stirea aceea; și că de nu se va duce de acolo, se va pierde.
Banii cei puși deoparte, dînd ajutor socotinței acesteia stricate, îl susțin ca niște aripi să cugete la ieșirea din mînăstire, să răspundă aspru și cu mîndrie la toate poruncile și să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în mînăstire că ar avea trebuință în îndreptare nu bagă de seamă, ci trece cu vederea dacă nu defăimează și hulește toate cîte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mînia sau întrista, ca să nu pară ușuratic ieșind fără pricină din mînăstire. Iar dacă poate scoate și pe altul din mînăstire, amăgindu-1 cu șoapte și vorbe deșarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrînd să aibă un împreu-nă-lucrător la fapta sa cea rea. Și așa, aprinzîndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea liniști niciodată în mînăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cînd dracul îl va răpi ca un lup din staul și, despărțindu-1 de turmă, îl va lua spre mîncare, atunci lucrările rînduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmașul să le împlinească în chilie zi și noapte, cu multă rîvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rînduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sîrguința îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mîinilor.
Trei sînt felurile bolii acesteia pe care le opresc, deopotrivă, atît dumnezeieștile Scripturi, cît și învățăturile Părinților. Primul e cel care face pe monahi să agonisească și să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuții să se căiască, punîndu-le în minte gîndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfîrșit, al treilea e cel care, legînd de la început pe monah de necredință și moleșeală, nu-1 lasă să se izbăvească desăvîrșit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie și neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnîndu-1 să calce făgăduințele pe care le-a făcut cînd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osîndite în dumnezeiasca Scriptură.
Așa Ghehazi, voind să dobîndească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învățătorul său voia să i-1 lase drept moștenire, și în loc de binecuvîntare a moștenit lepră veșnică prin blestemul proorocului (4 Regi V, 22-27). Iuda, voind să recapete banii de care mai înainte se lepădase urmînd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecînd spre vînzarea Stăpînului, ci și viața cea trupească a sa prin silnică moarte a sfîrșit-o (Matei XXVII, 5).Iar Anania și Satira, oprind o parte din prețul vînzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Fapte V, 5,10).
Marele Moise poruncește și el în A doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinței se țin iarăși de lucrurile pămîn-tești: „De este cineva fricos și-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie și inimile fraților săi” (Deut. XX, 8). Poate fi ceva mai întemeiat și mai lămurit decît această mărturie? Oare nu învățăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume să ne lepădăm desă-vîrșit și așa să ieșim la război, ca nu cumva, punînd început slăbănog și stricat, să întoarcem și pe ceilalți de la desăvîrșirea evanghelică semănînd temere într-înșii? Chiar și cuvîntul bine zis în Scripturi, „că mai bine este a da decît a lua” (Fapte XX, 35), îl tîlcuiesc rău aceștia, forțîndu-1 și schimbîndu-i înțelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea și cu pofta lor de argint.
De asemenea învățătura Domnului, care zice: „Dacă vrei să fii desăvîrșit vinde-ți averile tale și le dă săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și venind, urmează-mi Mie” (Matei XIX, 21). Ei chibzu-iesc că, decît să fii sărac, mai fericit lucru este a stăpîni peste o bogăție proprie și din prisosul ei a da și celor ce au lipsă. Să știe însă că unii ca aceștia încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvîrșirea monahicească cîtă vreme se rușinează de Hristos și nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mîinilor să-și slujească lor și celor ce au trebuință, spre a împlini făgăduința călugărească și a fi încununați cu Apostolul, ca unii care, după ce și-au risipit vechea bogăție, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame și în sete, în ger și fără haine (2 Tim. IV, 7).
Căci dacă Apostolul ar fi știut că pentru desăvîrșire mai de trebuință este vechea bogăție, nu și-ar fi disprețuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază și cetățean roman (Fapte XXII, 25). Asemenea și cei din Ierusalim, care își vindeau casele și țarinile, și puneau prețul la picioarele aposto¬lilor (Fapte IV, 35), n-ar fi făcut aceasta dacă ar fi știut că apos¬tolii țin de lucru mai fericit și mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi, și nu din osteneala proprie și din ceea ce aduc neamurile. încă mai lămurit învață despre acestea ace¬lași Apostol în cele ce scrie romanilor, cînd zice: „Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc sfinților, că a binevoit Macedonia și Ahaia să facă o strîngere de ajutoare pentru cei lipsiți dintre sfinții din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sînt și datori” (Rom. XV, 25).
Dar și el însuși, fiind adesea pus în lanțuri și în închisori, și ostenit de călătorii sau împiedicat de acestea să-și cîștige hrana din lucrul mîinilor sale, precum obișnuia, spune că a primit-o de la frații din Macedonia, care au venit la el: „Și lipsa mea au împlinit-o frații cei ce au venit din Macedonia” (2 Cor. XI, 9). Iar filipenilor le scrie: „Și voi, filipenilor, știți că ieșind eu din Macedonia nici o Biserică nu s-a unit cu mine cînd a fost vorba de dat și luat, decît voi singuri. Că și în Tesalonic o dată și a doua oară mi-ați trimis cele de trebuință” (Filip. IV, 15-16).
Așadar, după părerea iubitorilor de argint sînt mai fericiți decît Apostolul și aceștia, fiindcă i-au dat din averile lor și lui cele de trebuință. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minții.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice și întregii Biserici celei dintru început, întemeiate pe temelia apostolilor, să nu ne luăm după socotințele noastre, nici să înțelegem rău cele zise bine. Ci, lepădînd părerea noastră cea moleșită și ne-credincioasă, să primim înțelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai așa vom putea urma Părinților și nu ne vom des-părți niciodată de știința vieții de obște, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim și aci de cuvîntul unui sfînt, care spune că Sfîntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator care se lepădase fără hotărîre de lume și mai ținea ceva din banii săi, un cuvînt ca acesta: „Și pe senator l-ai pierdut, și nici pe monah nu l-ai făcut!”
Trebuie, așadar, să tăiem cu toată sîrguința din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăților”, care este iubirea de argint, știind sigur că de rămîne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobîndește nepetrecînd în viața de obște, căci numai în ea nu avem să pur¬tăm de grijă nici măcar de trebuințele cele mai necesare. Deci avînd înaintea ochilor osînda lui Anania și a Safirei, să ne înfri¬coșăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temîndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veșnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gîndindu-ne apoi la sfîrșitul lui Iuda cel ce s-a spînzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, disprețuindu-le. Iar peste aces¬tea toate să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva, în ceasul în care nu așteptăm, să vie Dom¬nul nostru și să afle conștiința noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: „Nebune, într-această noapte voi cere sufle¬tul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi”? (Luca XII, 20).