Sectiune a roportal.ro
Ajutor - Cautare - Membri - Calendar
Versiune completa: Dragoste
UtileCopii Forum. Utile Despre Copii > Bloguri. Pagini Personale > Bloguri > Blog mamiralu
mamiralu
Invidios sunt...

Iubesc in tacere... O arat subtil dar nu o spun. Aparti altcuiva iar eu nu ma pot impaca cu ideea. Cu un an in urma, daca ai fi aparut in viata mea, mi-as fi sacrificat orisice lucru doar sa te am. Acum oftez si privesc cu indurerare cum ochii tai ploua frumosu-ti chip pentru prostia dusmanului. Dusmanului meu. Crezi ca ceea ce faci e normal si simplu dar pentru mine e altceva. Te-am urmarit, fiecare miscare ti-o stiu, fiece lucru marunt il observ la tine. Privesc ce faci dar gandul imi sta la parul tau. Nu pot spune ca-i precum raza soarelui... Ar fi prea putin. Dar pot spune ca-i doar din fire de croit vise dulci. Cu firele parului tau mi-as croii un covor persan, orbitor de stralucitor, care sa ma duca in largul ochilor tai. Fetito, esti ceea ce caut de cand am inteles rostul cuvantului "Dragoste". Ador cand ma privesti. Poate o faci intr-un mod cat se poate de prietenesc insa ma innebuneste. Incerc sa iti ignor privirile atat de nevinovate si copilaresti. Ma omoara fiecare clipire de-a ta. Esti un scop pentru mine. Ti-as spune ca am sa astept pentru tine atat cat viata ma va sustine, dar nu pot face asta constient fiind de simplul fapt ca dusmanul a cotropit si iubitoarea-ti inima.

Stiu ca meriti mai mult. Meriti ceea ce iti doresti. Cat mi-as dori sa consum noaptea cu tine vorbind. Doar noi doi. Priviri, strangeri de mana, nimic prea complicat, simplitate maxima. M-as putea exprima stiind ca ma vei intelege. Cum sa spun ca te ador fara sa te deranjez ? Nu il cunosc, dar imi e dusman din momentul in care am inteles cu adevarat ce inima vie de dragoste porti in piept, ce sentimente comune cu ale mele simti, iubind parca in stilul meu. Il urasc, pentru simplul fapt ca a primit ceea ce poate nu merita. Anita, da-mi un pumnal, convinge-ma sa imi strapung inima indragostita de tine. Fa-ma rece, fa-ma o stanca. Doar soarele si ploaia sa ma poata atinge. Iti spun drept, mi-e greu cand te vad, cand stiu ce sentimente port cu mine, cand stiu ce ti-as putea oferi, si mai greu mi-e gandindu-ma ca toate aceste sentimente nu pot decat sa le arunc. Dar vreau sa le arunc in inima lui. Vreau sa simta ce inseamna sa iti doresti si sa nu ai. Altul sa se bucure si el sa ofteze. Ciudata si neexplicata ura din mine ma orbeste dar usor, usor, mintea revine in lumea reala si dureroasa constatand ca visele sunt doar vise. Covorul se va evapora, eu ramanand ca un avion fara carma, fara aripi, fara capitan. Toti cei ce nu merita primesc totul si cei ce ar trebui sa aiba nu primesc ce li se cuvine. Poate multe din cele spuse mai sus sunt ireale, poate sunt dureroase. Pentru orice lucru ce nu trebuia spus, iarta-ma!
mamiralu
mamiralu
Sufletul pereche

"Ne cautam cu toti perechea si privim cu atentie femeile si barbatii din jurul nostru, dar putini dintre noi intelegem ca vederea nu ne este de nici un folos , ca sufletul pereche nu-l poti vedea, il poti simnti doar cu inima.
Atata vreme am ratacit orbeste cautandu-te, si as fi ratacit mereu, daca nu m-ai fi gasit tu.
Cand m-am indragostit de tine pentru prima oara, inima mea si-a deschis ochii, si am descoperit o lume pe care nici nu mi-as fi putut imagina ca exista…

Am inteles atunci ca nu-ti trebuie averi si faima ca sa te simnti implinit, am inteles ca nu mie trebuie sa-mi port de grija ca sa fiu fericit, am descoperit ca nu-mi trebuie aripi ca sa pot zbura...
Acum m-am trezit, si m-am trezit pentru totdeauna, dar nu ma lasa singur!"






mamiralu
Ganduri despre nimic...

Cu cine sa vorbesc daca simt nevoia... si mai ales daca acum nu e nimeni langa mine? Asa ca nu pot decat sa ating tastele reci si sa ii dau bataie in stilul metaforic destul de patetic pe care il folosesc eu. Mi-e teama, totusi sa ma las purtata prea tare de val... totusi, poate ca o sa ajung presedinte candva si atunci or sa ma dea afara pentru ca am un trecut "dubios"... sa zicem asa... asa ca ma multumesc sa spun ca inca nu m-am maturizat, deci am scuza... si, la urma urmei, ce daca nu m-am maturizat...? "He's the perfect grown-up, because deep down, he is still a child"... exact asa e citatul din filmul acela cu Robin Williams. Asa ca, de ce nu? Cu toate ca acum mi-e tare frica sa mai visez.
De-asta e atata neconcordanta in mine. Nu ma mai intereseaza acum ca nu pot sa fac aia sau aialalta chestie, pentru ca nu ma mai intereseaza. Acum ma intereseaza doar sa ma chinui sa mai visez... macar doi ani as continua in maniera patetica... Spun ca macar atat, deoarece dup-aia poate o sa ajung la o alta maturitate in care nu o sa mai fie nevoie atat de tare sa visez.
De ce imi bat chiar atat de tare capul cu toate chestiile astea? Doar stiu ca natura mea imi spune ca sunt facuta sa fisez, asta chiar daca raman in globul meu de cristal... Si nu mi-e frica sa raman in el... sper doar ca sa mai fie cineva acolo cand eu o sa raman blocata.
El nu e aici acum si poate e mai bine, fiindca nu ii place sa ma stie atat de melancolica... o iau eu la vale in momente de-astea... dar e natura mea. Si sincer, m-am impacat cu mine... si daca imi vine sa ma mai zvarcolesc, atunci zambesc doar.... si ma gandesc: "uite-ma! ...iar!". "Nu trebuie nicicand sa te prabusesti, caci daca faci asta o data, o sa ai tendinta sa o faci din nou!". Nu vreau sa dau titlu la ce am scris. Nu e o povestioara. E mai mult un fel de analogie de gandulete... poate pentru asta ar trebui sa imi deschid un blog sau sa tac odata... dar, na. Cum eu caut povestioare pentru a ma linisti, poate ca asa fac si ceilalti. Si mi-a spus cineva ca asta e drumul catre independenta. Chiar daca nu vrei, intai trebuie sa te bazezi pe ceilalti... pana te gasesti pe tine!Articol a fost propus de: ... andrada

Articolul precentent (Ce te face fericit ) Articolul urmator (Sufletul pereche )

Powered by
(12)


Adauga la retetele sociale EN: RO:

Ganduri despre nimic...

Cu cine sa vorbesc daca simt nevoia... si mai ales daca acum nu e nimeni langa mine? Asa ca nu pot decat sa ating tastele reci si sa ii dau bataie in stilul metaforic destul de patetic pe care il folosesc eu. Mi-e teama, totusi sa ma las purtata prea tare de val... totusi, poate ca o sa ajung presedinte candva si atunci or sa ma dea afara pentru ca am un trecut "dubios"... sa zicem asa... asa ca ma multumesc sa spun ca inca nu m-am maturizat, deci am scuza... si, la urma urmei, ce daca nu m-am maturizat...? "He's the perfect grown-up, because deep down, he is still a child"... exact asa e citatul din filmul acela cu Robin Williams. Asa ca, de ce nu? Cu toate ca acum mi-e tare frica sa mai visez.
De-asta e atata neconcordanta in mine. Nu ma mai intereseaza acum ca nu pot sa fac aia sau aialalta chestie, pentru ca nu ma mai intereseaza. Acum ma intereseaza doar sa ma chinui sa mai visez... macar doi ani as continua in maniera patetica... Spun ca macar atat, deoarece dup-aia poate o sa ajung la o alta maturitate in care nu o sa mai fie nevoie atat de tare sa visez.
De ce imi bat chiar atat de tare capul cu toate chestiile astea? Doar stiu ca natura mea imi spune ca sunt facuta sa fisez, asta chiar daca raman in globul meu de cristal... Si nu mi-e frica sa raman in el... sper doar ca sa mai fie cineva acolo cand eu o sa raman blocata.
El nu e aici acum si poate e mai bine, fiindca nu ii place sa ma stie atat de melancolica... o iau eu la vale in momente de-astea... dar e natura mea. Si sincer, m-am impacat cu mine... si daca imi vine sa ma mai zvarcolesc, atunci zambesc doar.... si ma gandesc: "uite-ma! ...iar!". "Nu trebuie nicicand sa te prabusesti, caci daca faci asta o data, o sa ai tendinta sa o faci din nou!". Nu vreau sa dau titlu la ce am scris. Nu e o povestioara. E mai mult un fel de analogie de gandulete... poate pentru asta ar trebui sa imi deschid un blog sau sa tac odata... dar, na. Cum eu caut povestioare pentru a ma linisti, poate ca asa fac si ceilalti. Si mi-a spus cineva ca asta e drumul catre independenta. Chiar daca nu vrei, intai trebuie sa te bazezi pe ceilalti... pana te gasesti pe tine!


Si maine sa o iei de la capat... si sa faci din asta nu un cerc vicios, ci un drum plin cu peripetii. Fiindca, vrei, nu vrei... toate or sa se sfarseasca candva. Chiar daca credeam ca unele lucruri sunt eterne, acum incep sa am dubii. Poate ca e doar o intamplare totul... si ca nu ai cum sa te bazezi pe altceva in afara de tine. La urma urmei, doar pe tine te ai... si nici pe tine, tinand cont de faptul ca mereu te pierzi. Nimic nu e al tau pe lumea asta si nu ai ce face! Nu ai pe cine baga la inchisoare ca sa te simti tu indreptatit. Si pana nu iti dai seama ca totul e cu imprumut, o sa iti fie mult mai greu sa "mergi mai departe", indiferent de situatie. E cel mai greu lucru sa faci asta... pentru unii. Si pentru mine.
Asa ca imprumut din intelepciunea unora si din lentoarea notelor muzicale de pian pe care le ascult acum si merg mai departe catre ziua de maine cand, probabil, iar o sa ma pierd pe mine. Doar ca maine nu o sa fiu doar eu...

mamiralu
Sa nu incerci sa definesti dragostea

Aveam de gand sa va spun povestea mea.M-am gandit insa ca poate va voi plictisi.Asa ca...sa vorbesc despre dragoste in general.Ce e dragostea ? Sau mai bine zis ,ce inseamna sa fi indragostit ? Pentru mine sa iubesti nu inseamna doar sa te tii de mana,sa imbratisezi persoana iubita,sa o saruti.Pentru mine astea sunt gesturi care uneori reflecta intr-adevar iubirea,insa de cele mai multe ori sunt gesturile unor baieti/fete cuprinsi de "jocul hormonilor".Sa iubesti inseamna sa simti ca persoana respectiva pentru tine inseamna totul.Ca ai putea da pe toti si toate la o parte doar pentru a ajunge la ea.Cand e departe sa simti ca chiar( scuze de cacofonie) si cea mai insorita zi pare presarata cu nori.Sa simti ca sufletul tau plange odata cu tine....

Revenind la gesturi...Sa te tii de mana sau sa te imbratisezi nu semnifica neaparat "atingerea corporala".Inseamna ca tu si persoana iubita sunteti una si aceeasi.

Ce lucru minunat..sa iubesti ..si sa fi iubit.Pentru ca daca doar tu iubesti ,suferinta se va cuibari incetul cu incetul in sufletul tau.Sa stii ca tu traiesti pentru o persoana care nici macar nu te zareste,iar la cel mai mic zambet al sau,sa simti ca plutesti...

Acum citesc ce-am scris si par randurile unei persoane triste.Nu sunt trista insa.Am vrut doar sa definesc in putine randuri iubirea.Pentru ca niciodata nu va putea fi definita pe de-a intregul...In fond,daca iubirea ar fi putut fi definita,ar fi devenit un lucru ordinar smile.gif.Asa ca e mai bine sa ramana un mister. Si sper ca fiecare din voi sa traiasca acest mister alaturi de persoana iubita..


Asa cum l-am trait si eu odata si cred ca incep sa-l traiesc din nou.De data asta,poate misterul imi va invalui viata pentru totdeauna smile.gif








mamiralu
Chip de vant

De ce nu ma lasi sa iti arat ce insemni pentru mine? De ce nu-mi ceri sa fur o stea de pe cer pentru a ti-o darui? De ce nu spui ca vrei soarele doar pentru tine? Sau ca vrei ca ziua sa aiba, de acum, 25 de ore? Sau ca vrei sa primesti toate florile din lume, adunate intr-una singura? Sau ca vrei ca toti sa te iubeasca, sa te trateze asa cum meriti? Sau ca vrei ca ploaia sa nu mai curga decat atunci cand ai vrea tu? Sau ca vrei sa devii rege, print? De ce?!

Crezi ca nu ti-as oferi toate astea? Inseamna ca nu ai nici cea mai vaga idee despre cat de mult te iubesc…as fi in stare, pentru tine, sa ma cert si cu Dumnezeu, sa ma ridic pana la El, sa il iau de guler, sa I te arat, sa ii jur orice in schimbul implinirii dorintelor tale, si apoi…Apoi sa te privesc de acolo de sus, sa vad cat de fericit esti, sa imi traiesc restul vietii intr-o singura secunda de zambet pe buzele tale si apoi sa mor. Sa ajung in cel mai adanc si fierbinte abis datorita nerusinarii de a ma fi certat cu El…Dar ce ar mai conta simpla mea viata de muritore, care fara tine oricum scop n-ar avea, pe langa multumirea de a te vedea zambind?
Uneori simt ca innebunesc. Sunt obsedata de ochii tai tristi, de buzele tale lipsite de culoarea veseliei si, orice as face, nu pot sa-mi iau gandul de la ei. Te am in fata mea ca pe o icoana si chiar sa vreau n-as putea sa scap de amintirea ta care ma urmareste.

De fapt, cred ca sunt nebuna deja. Mi-a fost de ajuns doar o singura data sa te vad, pasager, pe strada, pentru a nu te mai putea uita. Cine esti tu, faptura cu obraz de vant? Ma obsedezi mai tare decat orice altceva…ma ridici si ma cobori, ma blestemi si ma binecuvantezi, ma inalti si ma arunci pana in strafundurile Pamantului…Iar eu indur toate astea tocmai pentru ca te iubesc…iar tu nu vrei sa ma crezi…

Sunt absurda, de-a dreptul penibila…sunt constienta de asta. Dar nu cunosc alt mod in care sa iti arat ca ai devenit scopul, ratiunea vietii mele, singurul motiv pentru care simt ca mai are rost sa mai traiesc… Nu cunosc tainele vietii…dar sunt convinsa ca iubirea e sigur una dintre ele, asta daca nu care cumva iubirea e insasi viata. Intregul meu corp tanjeste dupa tine…picioarele refuza sa imi mai raspunda si aleaga spre tine..zadarnic, insa. Tu nu ma privesti…iar inima mea se opreste din batai…chiar atat de respingatore iti par? Chiar atat de injositoare ti se par sentimentele mele? Daca da si tii cu tot dinadinsul sa scapi de mine, atunci te rog un singur lucru. Explica-I tu inimii mele cum sa bata pe alt ritm decat cel al inimii tale; si degetelor mele sa nu se mai crispeze in asteptarea alor tale; si ochilor mei sa nu mai lacrimeze si intreg-mie sa nu te mai iubesc. Nu exista perfectiune 100% pe pamant. Dar tu esti sigur urmatoarea treapta: 99, 999…99%. Poate ca nici n-ar trebui sa indraznesc sa te privesc…dar, in intunericul in care am trait pana acum, n-am avut parte sa vad lucruri atat de frumoase. Incat in ziua in care te-am vazut am avut impresia ca s-a deschis cerul pentru mine si mi-a trimis un inger. Nu stiu daca asta e adevarat sau nu, dar vreau sa iti multumesc pentru ceea ce esti. Sa iti multumesc si sa iti promit ca vei gasi mereu in mine orice vei voi: un sclava docil, un prietena de nadejde, un sora sau orice altceva. Respectul care ti-l port ma impiedica sa precizez si ultimele variante posibile, insa nu ma indoiesc ca nu le-ai ghicit. Esti mult prea inteligent ca sa nu ma intelegi…

Nu stiu daca te voi mai vedea. Dar daca ar fi sa mor acum as muri cu privirea ta in minte… si ar fi, cred, singura amintire frumoasa pe care o am din viata. Dar mi-ar fi suficienta ca sa pot muri fericita…sunt o norocosa: nu putini au sansa sa vada ingeri mergand pe strada, minuni zambind si vant razand. Simplul fapt ca existi ma face mai fericita decat crezusem ca pot fi vreodata…Multumesc, faptura cu chip de vant!









mamiralu
http://www.trilulilu.ro/Sangre/162e11594ae83b
mamiralu
http://www.trilulilu.ro/Sangre/67b90b8ff75ab1
mamiralu

Cele 8 gânduri ale răutății: 3. Despre iubirea banilor
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin și ne vine din afara firii, folosind necredința monahului. De fapt ațîțările celorlalte patimi, adică a mîniei și a poftei își iau prilejurile din trup și își au oarecum începutul în răsadul firii, de la naștere.

De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai ușor dăca este silință și luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît cele­lalte patimi și mai cu anevoie de înfrînt. Căci e ,,rădăcina tutu­ror răutăților” (1 Tim. XI, 10) după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele firești ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoștința binelui și a răului, ci și la pruncii cei prea mici și sugari, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au.

De asemenea, observăm la prunci și acul mîniei cînd îi vedem porniți asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie, ci ca să arăt că mânia și pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuși Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvir alunecă din cele firești ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre nașterea de prunci și spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alții, nu spre curvie. Aseme­nea și imboldul mîniei s-a semănat în noi spre mîntuire ca să mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproa­pelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăți pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuințare necesară și folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl folosește pentru ucidere?

Am spus acestea vrînd să arătăm că patima iubirii de argint nu-și are pricina în cele firești, ci numai în voia liberă cea foarte rea și stricată. Boala aceasta, cînd găsește sufletul căldicel și necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptățite și la părere binecuvîntate ca să opreas­că ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăvește monahului în cuget bătrîneți lungi și slăbiciune trupească, și-i șoptește că cele primi­te de la chinovie nu i-ar ajunge spre mîngîiere nu mai zic cînd este bolnav, dar nici măcar cînd este sănătos; apoi că nu se poar­tă acolo grijă de bolnavi, ci sînt foarte părăsiți și că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi stre­coară în minte gîndul că nici nu va putea rămîne multă vreme în mînăstire, din pricina greutății îndatoririlor și a supravegherii amănunțite a Părintelui.

Iar după ce cu astfel de gînduri îi amă­gește mintea ca să-și oprească măcar un bănișor, îl înduplecă vrăjmașul să învețe și vreun lucru de mînă de care să nu știe Ava, din care își va putea spori argintul pe care îl rîvnește. Pe urmă îl înșală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în min­te cîștigul ce-l va avea din lucrul mîinilor și apoi traiul fără griji. Și așa, dîndu-se cu totul grijii cîștigului, nu mai ia aminte la ni­mic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de cîștig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, așa și acestuia, aurul. De aceea și fericitul Apostol, cunoscînd aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăților”, ci și „închinare la idoli”. Să luăm seama deci la cîtă răutate tîrăște boala aceasta pe om dacă îl împinge și la slujirea la idoli. Căci după ce și-a depăr­tat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubește idolii oamenilor scobiți în aur.

Întunecat de aceste gînduri și sporind la și mai mult rău, mo­nahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrătește, suferă, cîrtește la orice lucru, răspunde împotrivă și nemaipă-zind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulțumește cu hrana cea de toate zilele și strigă pe față că nu mai poate să rabde acestea la nesfîrșit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo și nu și-a încuiat mîntuirea sa numai în mînă-stirea aceea; și că de nu se va duce de acolo, se va pierde.

Banii cei puși deoparte, dînd ajutor socotinței acesteia stri­cate, îl susțin ca niște aripi să cugete la ieșirea din mînăstire, să răspundă aspru și cu mîndrie la toate poruncile și să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în mînăstire că ar avea trebuință în îndreptare nu bagă de seamă, ci trece cu vederea dacă nu defăimează și hulește toate cîte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mînia sau întrista, ca să nu pară ușuratic ieșind fără pricină din mînăstire. Iar dacă poate scoate și pe altul din mînăstire, amăgindu-1 cu șoapte și vorbe deșarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrînd să aibă un împreu-nă-lucrător la fapta sa cea rea. Și așa, aprinzîndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea liniști niciodată în mînăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cînd dracul îl va răpi ca un lup din staul și, despărțindu-1 de turmă, îl va lua spre mîncare, atunci lucrările rînduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmașul să le împlinească în chilie zi și noapte, cu multă rîvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rînduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sîrguința îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mîinilor.

Trei sînt felurile bolii acesteia pe care le opresc, deopotrivă, atît dumnezeieștile Scripturi, cît și învățăturile Părinților. Primul e cel care face pe monahi să agonisească și să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuții să se căiască, punîndu-le în minte gîndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfîrșit, al treilea e cel care, legînd de la început pe monah de necredință și moleșeală, nu-1 lasă să se izbăvească desăvîrșit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie și neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnîndu-1 să calce făgăduințele pe care le-a făcut cînd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osîndite în dumnezeiasca Scriptură.

Așa Ghehazi, voind să dobîndească banii pe care nu-i avea îna­inte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învățătorul său voia să i-1 lase drept moștenire, și în loc de binecuvîntare a moștenit lepră veșnică prin blestemul proorocului (4 Regi V, 22-27). Iuda, voind să recapete banii de care mai înainte se lepădase urmînd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecînd spre vînzarea Stăpînului, ci și viața cea trupească a sa prin silni­că moarte a sfîrșit-o (Matei XXVII, 5).Iar Anania și Satira, oprind o parte din prețul vînzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Fapte V, 5,10).

Marele Moise poruncește și el în A doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinței se țin iarăși de lucrurile pămîn-tești: „De este cineva fricos și-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie și inimile fraților săi” (Deut. XX, 8). Poate fi ceva mai întemeiat și mai lămurit decît această mărturie? Oare nu învă­țăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume să ne lepădăm desă-vîrșit și așa să ieșim la război, ca nu cumva, punînd început slăbănog și stricat, să întoarcem și pe ceilalți de la desăvîrșirea evanghelică semănînd temere într-înșii? Chiar și cuvîntul bine zis în Scripturi, „că mai bine este a da decît a lua” (Fapte XX, 35), îl tîlcuiesc rău aceștia, forțîndu-1 și schimbîndu-i înțelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea și cu pofta lor de argint.

De aseme­nea învățătura Domnului, care zice: „Dacă vrei să fii desăvîrșit vinde-ți averile tale și le dă săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și venind, urmează-mi Mie” (Matei XIX, 21). Ei chibzu-iesc că, decît să fii sărac, mai fericit lucru este a stăpîni peste o bogăție proprie și din prisosul ei a da și celor ce au lipsă. Să știe însă că unii ca aceștia încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvîrșirea monahicească cîtă vreme se rușinea­ză de Hristos și nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mîinilor să-și slujească lor și celor ce au trebuință, spre a împlini făgăduința călugărească și a fi încununați cu Apos­tolul, ca unii care, după ce și-au risipit vechea bogăție, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame și în sete, în ger și fără haine (2 Tim. IV, 7).

Căci dacă Apostolul ar fi știut că pentru desăvîrșire mai de trebuință este vechea bogăție, nu și-ar fi disprețuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază și cetățean roman (Fapte XXII, 25). Asemenea și cei din Ierusalim, care își vindeau casele și țarinile, și puneau prețul la picioarele aposto¬lilor (Fapte IV, 35), n-ar fi făcut aceasta dacă ar fi știut că apos¬tolii țin de lucru mai fericit și mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi, și nu din osteneala proprie și din ceea ce aduc neamurile. încă mai lămurit învață despre acestea ace¬lași Apostol în cele ce scrie romanilor, cînd zice: „Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc sfinților, că a binevoit Macedonia și Ahaia să facă o strîngere de ajutoare pentru cei lipsiți dintre sfinții din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sînt și datori” (Rom. XV, 25).

Dar și el însuși, fiind adesea pus în lanțuri și în închisori, și ostenit de călătorii sau împiedicat de acestea să-și cîștige hrana din lucrul mîinilor sale, precum obișnuia, spune că a primit-o de la frații din Macedonia, care au venit la el: „Și lipsa mea au împlinit-o frații cei ce au venit din Macedonia” (2 Cor. XI, 9). Iar filipenilor le scrie: „Și voi, filipenilor, știți că ieșind eu din Macedonia nici o Biserică nu s-a unit cu mine cînd a fost vorba de dat și luat, decît voi singuri. Că și în Tesalonic o dată și a doua oară mi-ați trimis cele de trebuință” (Filip. IV, 15-16).

Așadar, după părerea iubitorilor de argint sînt mai fericiți decît Apostolul și aceștia, fiindcă i-au dat din averile lor și lui cele de trebuință. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minții.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice și întregii Biserici celei dintru început, întemeiate pe temelia apostolilor, să nu ne luăm după socotințele noastre, nici să înțelegem rău cele zise bine. Ci, lepădînd părerea noastră cea moleșită și ne-credincioasă, să primim înțelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai așa vom putea urma Părinților și nu ne vom des-părți niciodată de știința vieții de obște, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim și aci de cuvîntul unui sfînt, care spune că Sfîntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator care se lepădase fără hotărîre de lume și mai ținea ceva din banii săi, un cuvînt ca acesta: „Și pe senator l-ai pierdut, și nici pe monah nu l-ai făcut!”

Trebuie, așadar, să tăiem cu toată sîrguința din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăților”, care este iubirea de argint, știind sigur că de rămîne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobîndește nepetrecînd în viața de obște, căci numai în ea nu avem să pur¬tăm de grijă nici măcar de trebuințele cele mai necesare. Deci avînd înaintea ochilor osînda lui Anania și a Safirei, să ne înfri¬coșăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temîndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veșnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gîndindu-ne apoi la sfîrșitul lui Iuda cel ce s-a spînzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, disprețuindu-le. Iar peste aces¬tea toate să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva, în ceasul în care nu așteptăm, să vie Dom¬nul nostru și să afle conștiința noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: „Nebune, într-această noapte voi cere sufle¬tul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi”? (Luca XII, 20).


mamiralu

Ce faci dacă n-ai prieten(ă) ?
De câte ori nu i-am cerut lui Dumnezeu câte și mai câte. De câte ori n-am cerut același lucru la rugăciune de zeci de ori. De câte ori n-am așteptat ca Domnul să mă ajute, și apoi văzând că întârzie iar L-am rugat.

Acum vreo câțiva ani, când eram prin liceu îmi doream și eu să am o prietenă, pentru că-i vedeam pe mulți că au și mi se părea așa frumos. Am avut câteva prietene de o lună-două dar nimic mai mult și apoi am intrat într-o perioadă în care n-am întâlnit pe nimeni. Și tot trecea timpul și trecea și eu tot credeam că o să apară cineva. Seara când mergeam la culcare, deși nu știam aproape nimic despre Dumnezeu totuși mă-ntorceam cu fața la icoana Sfintei Paraschiva și mă rugam ei ca și lui Dumnezeu, și-i ceream Domnului să-mi dea și mie o prietenă.

Și-i spuneam: “Dă-mi Doamne și mie o prietenă pe care s-o iubesc și care să mă iubească”. Și timpul trecea…

A trecut o lună, două, trei, jumătatea de an, un an. Și totuși puțin dezamăgit seara la rugăciune numai asta spuneam și nimic mai mult:”Dă-mi Doamne și mie o prietenă pe care s-o iubesc și care să mă iubească” Atât vroiam, asta era relația mea cu Dumnezeu.

Au trecut doi ani, și deși ieșeam aproape în fiecare seară în oraș, chiar și când eram în clasa a XII, deși mergeam și ne întâlneam cu fel de fel de prieteni și amici, n-am întâlnit pe nimeni. Deși aveam fete cu care mă-nțelegeam foarte bine totuși nu aveam o prietenă. Am intrat la facultate și mă gândeam că poate aici o să-ntâlnesc pe cineva, doar eram la ASE, erau atâtea fete, în anul meu pe specializarea mea erau doar 5-6 băieți.

Aveam câteva fete de care-mi plăcea, dar într-o zi am cunoscut o fată, de la altă specializare, care atât rețin - că mi se părea foarte frumoasă și cuminte. Era simplă și frumoasă și mi-era tare dragă, dar credeam că n-o să-i placă de mine. Am invitat-o în oraș în a doua zi de Crăciun. Ea era acasă cu părinții și surprinzător a acceptat să iasă.

Am ieșit cu ea și-mi plăcea mult. Apoi ne-am întâlnit iar și iar, și de atunci am rămas împreună. Mi se-ntâmpla ceva ce nu mi se-ntâmplase niciodată; era pentru prima dată când mă comportam natural cu o fată, fără să mă chinui să fiu interesant, deștept, frumos sau altfel, eram doar eu - Claudiu. Vorbeam sincer, îi spuneam ce gândesc și parcă eram liber lângă ea, cineva mă iubea exact așa cum sunt. Îi placea mult de mine și mie îmi placea mult de ea.

Vremea a trecut, ne-am căsătorit, acum avem o fetiță de 3 luni, o minune de copilaș, și suntem tare fericiți.

Mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea, mă auzea Dumnezeu când strigam…

Eu i-am cerut ceva dar El mi-a dat mult…….mult mai mult.

Am câțiva prieteni care erau supărați la fel ca și mine că n-au o prietenă deși atunci aveau vreo douăzeci și ceva de ani. Erau deznădăjduiți și amărâți și ziceau că ei n-o să aibă niciodată o prietenă, că deja au trecut 3-4 sau chiar 5 ani de când n-au întâlnit pe nimeni, și lucrurile sunt cam evidente. Dar se rugau și ei seara la Dumnezeu cum puteau și-i cereau o fată. Doar atât vroiau și ei, o prietenă, cineva care să-i iubească, cineva cu care să-mpartă fiecare zi.

Tare surprins am fost când am văzut că le-a scos Dumnezeu în cale o fată când se așteptau mai puțin. Am patru prieteni foarte buni care acum un an nu aveau pe nimeni, deși terminaseră facultatea și erau foarte dezamăgiți și acum toți patru au fiecare câte o prietenă. Toți patru sunt fericiți și sunt coștienți că Dumnezeu i-a ajutat, și că ei nu mai aveau nici o speranță.

Ce faci dacă n-ai prieten(ă) ? Eu m-aș ruga lui Dumnezeu în fiecare seară, în fiecare dimineață, l-aș sâcâi în continuu până o să mă ajute. Dumnezeu nu rămâne dator nimănui, ci întotdeauna ne dă mult mai mult decât cerem. Trebuie doar să credem și să avem puțină răbdare și dacă se poate să fim mai buni.

Ce frumos ne încurajează Domnul în biblie:

“Și Eu zic vouă: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia; și cel ce caută găsește, și celui ce bate i se va deschide. Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, oare îi va da, în loc de pește, șarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (Lc.11, 9-13)

(Balan

mamiralu

Flirtul - prima treaptă spre înșelarea partenerului
Multi tineri flirteaza pentru a-si face o prietena, unii flirteaza pur si simplu de dragul flirtului, iar altii au flirtat si nici macar nu au fost constienti de acest lucru. Din pacate putini sunt cei carora flirtul le da mustrari de constiinta, si sa-i faca sa caute adevarul despre acest fenomen (cel putin in randul tinerilor)

In cele mai multe cazuri baietii flirteaza activ iar fetele pasiv. Baietii sunt mai directi in gesturi si se fac usor intelesi datorita naturii masculine, mai atrasa de partea sexuala. Fetele in schimb, sunt mai rezervate, incearca sa joace pe degete cat mai mult partenerul de flirt: vorbe dulci, priviri frumoase, gesturi seducatoare, atingeri accidentale si multe alte tehnici. Dar pana cand este discutie si cand incepe flirtul ?

Noi stim ca am fost atentionati clar de Domnul Hristos “ati auzit ca s-a zis celor de demult: “sa nu savarsesti adulter. Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui” (Ev. Matei Cap. 5: 27-28)

Nimeni nu este ferit de acest subtil păcat, nici cei căsătoriți, nici cei maturi, nici cei în vârstă, nici măcar monahii. Țin minte cum un monah din pustie a văzut odată chipul unei femei și apoi în zilele următoare diavolul l-a ispitit cu desfrânarea tocmai prin închipuiri cu acea femeie. De multe ori bariera dintre discuție și flirt este insesizabilă. Nu este nici o problemă pentru cei care n-au prieten sau prietenă sau nu sunt căsătoriți, să încerce să se facă plăcuți…. e ceva absolut normal….femeia e atrasă de bărbat și bărbatul de femeie. Dar e o mare problemă când flirtezi doar de dragul flirtului sau flirtezi deși ai pe altcineva sau ești căsătorit.

E o mare problemă pentru că flirtul e prima treaptă spre înșelare, e un mic antrenament spre pacat, și dacă azi ai flirtat puțin în joacă, în trafic sau la servici, sau cu domnișoara de la Vodafone, data viitoare ai să-ți testezi farmecul și cu altcineva, nu de alta…. doar ca să vezi dacă încă mai ești atrăgător. Gândește-te dacă prietenul (a) era lângă tine când flirtai ce părere ar fi avut oare? Dacă vrei să vezi dacă flirtezi, imaginează-ți că cel drag al tău e lângă tine și gândește-te dacă i-ar place ce faci. Credeți-mă este cel mai bun mod de a-ți da seama dacă greșești.

Dacă nu poți să-ți imaginezi asta, atunci adu-ți aminte cum te comportai cu persoanele de sex opus când cel drag al tău era de față., adu-ți aminte cât erai de rezervat, cum încercai să nu întreci limitele.

Știm prea bine ce spune Domnul: “Ce vreți să vă facă vouă oamenii faceți voi mai întâi lor”. Nu ți-ar place ca cel drag să flirteze, să se simtă bine cu altcineva când tu nu ești lângă el (ea).

Sfinții Părinți ne atenționează să nu stăm la vorbă multă cu femeile căci fără să vrem ne vor atrage în mrejele lor, prin vorbele dulci, prin privirile inocente, prin slăbiciunea firii lor… Nu te bizui pe faptul că reziști să nu flirtezi chiar dacă stai mult cu persoana respectivă că s-ar putea să cazi, mai bine fugi de ispită.

De la flirt unii au ajuns foarte departe…. la înșelare, la adulter, la stricare prieteniilor, a famiilor, la copii fără părinți, la certuri, la bătăi. Vezi ce poate face un schimb de vorbe “nevinovat”?!? Flirtând dai drumul ispitei în inima ta, și ai să suporți consecințele mai târziu. Pe moment o să-ți placă, dar pe viitor poate vei regreta.

(Claudiu)






mamiralu

M-a părăsit! (Eșecul în dragoste)
Offff, cât de amară este suferința in dragoste!… mai amară decât fierea, și cât de amar este eșecul în iubire…mai amar decât pelinul! Numai cei care au trecut prin asta cunosc gustul acestei dezamăgiri cumplite. Inima în două se rupe și sufletul tremură din toate incheieturile atunci când dragostea îi este rănită. Și din păcate din ce în ce mai multe suflete poartă aceste răni, de parcă iți vine să și spui că “Dragostea-i un război nedrept”

Milioane de inimi zac invalide, adânc rănite și neputinciose pe întreg pământul, și mai rău de-atât că cele mai multe bat în pieptul tinerilor de astăzi.

Iar dacă nu ar fi de-ajuns toate acestea, diavolul, ucigaș de oameni, atât așteaptă ca să robească cu deznădejdea și disperarea inima cazută la pământ, pentru a arunca-o în focul cel veșnic prin poarta sinuciderii fizice și sufletești. Da! există și sinucidere sufletească.

Întotdeauna când ești rănit în dragoste ai tendința să-ți pierzi încrederea în oameni, și de durere cei mai mulți fac greșeala de a-și pune lacăt pe inimă, fără să se mai gândească la Hristos. Ani de zile din viață, mulți iși poartă sufletul în spate ca un cadavru, fără a mai fi în stare să zâmbească, să se dăruiască și… să iubească. Aceasta este sinuciderea spirituală, când stai ca o frunză purtată în vânt, căutând afecțiunea doar pentru a evita singurătatea și plictiseala. Păcat, pentru că dacă nu ar fi fost Hristos atunci chiar ar avea sens să te întrebi de ce să iubești, dar pentru că Hristos a biruit suferința pe cruce, lucrurile stau cu totul altfel.

După multe “De ce tocmai eu?” spuse fără răspuns, se întâmplă ca inima să se smerească și în sfârșit să se roage sincer Domnului. Atunci apare și raspunsul la cauza tuturor suferințelor tale: “Pentru că ai încercat să iubești în afara lui Hristos”. Dumnezeu este însăși iubirea, și pentru că mulți dintre noi am vrut să iubim pătimaș, în afara poruncilor lui Dumnezeu…suferim. Suferim pentru că fiind făcuți din iubire și pentru iubire, totuși trădăm iubirea. Suferim pentru că nu am vrut să știm cum să iubim.

Lăsând deoparte particularitățile fiecărei povești de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferință și eșec:

În centrul relației cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu, sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecatoare, defapt este nevrednică să poarte numele de iubire, intrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veșniciei, și a mântuirii. Fie și dacă numai unul din cei doi nu-l primeste pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiasca trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu și persoana pe care o iubesc. Pe scurt “adezivul” dintre două jumătăți este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere.

Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu.”Iubește-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Aceasta este ordinea și nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim.

De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaș, trăind în curvie și (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulți tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilitațile vieții de familie și încearcă să “fure” doar plăcerile, dar pentu asta mai devreme sau mai tarziu regretă amarnic.

O altă cauză ce duce la despărțiri sau divorțuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea și pătimașă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când iți ucizi propriul copil dai în temelia dragostei.

Dar primul pas greșit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumatatea. Oooo! cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soț (viitoarea soție)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor și El singur știe cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim și să cerem. Mulți dintre noi, cei tineri, nu suntem conștieți de acest lucru…atât de simplu.

Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile dar nu este adevărat. Mulți tineri rămân cu sechele și pornesc la drum nevindecați, făcându-și și mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.

Inima nu o vindecă decât Dumnezeu, și o vindecă desăvârșit, numai să vrem. Așadar, pentu a putea porni pe drumul căsătoriei, trebuie să cerem vindecare de la Domnul, pentru că bolnavi și șchiopătând cu inima nu ajungem departe, iar la prima încercare mai grea ne prăbușim.

Pentru toți cei care au suferit și suferă din dragoste, arătând stăruitor către Hristos, aș scrijeli pe largul cerului ”Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”.

“Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea, iubirea și iertarea noastră, revenindu-mi în fire ca fiul risipitor, strig din stăfundul inimii mele și din toata puterea mea: Nu mă lăsa Doamne, nu mă lăsa! Vindecă-mi durerea cea grea a sufletului și amarul inimii căci zac neputincios la pământ și n-am putere să mă mai ridic. Tu singur ești doctorul inimilor și sufletelor noastre și doar la Tine găsesc vindecare pentru rana cea rea a iubirii nedrepte. Inima flămândă de iubire am hranit-o cu păcat și cenușa iluziilor, incât zac acum în lacrimi multe și întristare grea. Dar nu-mi pierd nădejdea și strig “Zidește-mă din nou Doamne, zidirea ta căzută”. Imi cer iertare Doamne că, în nebunia mea, am încercat să iubesc in afara Ta și-ți multumesc pentru amarul pe care l-am gustat, căci m-a facut să mă întorc la Tine iar acum te rog stăruitor: Invață-mă Doamne să iubesc cu iubirea Ta și, cu lacrimi de pocăință spălându-mi inima, să primesc dragostea. Amin.”

mamiralu

Cele 8 gânduri ale răutății. 5. Despre duhul întristării
A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească și-l oprește de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai în­găduie să-și facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blînd și smerit față de frați. Îi pricinuiește scîrbă față de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului și uscă toată puterea și stăruința lui, făcîndu-1 ca pe un ieșit din minte și legîndu-l de gîndul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească și să biruim cu Dumnezeu duhurile rău­tății, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV, 23). Căci precum molia roade haina și cariul lemnul, așa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună și nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevărați, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun și pașnic. Ci învăluind tot sufletul, îl um­ple de amărăciune și de nepăsare. In sfîrșit, îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare și nu-l lasă să-și dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocnește înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală.

Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate și Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce sin­gur știe rănile sufletului cu de-amănuntul, nu poruncește să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului și să cunoaștem că sănătatea sufletului se dobîndește nu despărțindu-ne de oameni, ci petrecînd și exercitîndu-ne cu cei virtuoși. Cînd, așadar, pentru oarecare pricini, zise „îndrep­tățite”, ne despărțim de frați, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocnește înăuntru se poate aprinde și printr-alte lucruri.

De aceea, tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoa­te pe acestea din inimă cu darul și cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar și cu fiarele sălbatice vom petrece cu ușurință, cum zice și fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace” (V, 23). Deci mai întîi trebuie să luptăm împotri­va duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce și-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul.

Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăința pentru păcate și e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice și Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mîntuire, fără părere de rău” (2 Cor. VII, 10). Căci întristarea cea după Dum­nezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinței, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sînt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credința și înfrînarea.

De la întristarea cea potrivnică însă cunoaștem roadele duhului celui rău, adică trân­dăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune. De această întristare sîntem datori să fugim, ca și de curvie, de iubirea de argint, de mînie și de toate celelalte patimi. Ea se tămăduiește prin rugăciune, prin nădejdea în Dum­nezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiești și prin pe­trecerea cu oamenii cuvioși.

mamiralu

Cele opt gânduri ale răutății: 1.Despre înfrânarea pântecelui
Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotrivește îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul pos­turilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinții Pă­rinți. Aceștia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie si aceeași vîrstă; apoi si din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingașe trupului. Insă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbui­bare și de săturarea pîntecelui.

Iar postirea în fiecare zi au socotit că este mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: Cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste mă­sură se folosește adeseori si de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrșirea postirii, slăbește trupul și se face mai trîndav spre slujbele cele duhovnicești; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază și face să se nască în suflet ne­păsare și moleșire. Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdețurilor sau a legumelor și nici pos­magul nu-l pot folosi ca hrană toți.

Și au zis Părinții că unul mîncînd două litre de pîine e încă flămînd, iar altul mîncînd o litră sau șase uncii se satură. Deci precum am zis mai înainte:, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui și să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci și mărimea cantității mîncărilor face să se aprindă săgețile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umple pîntecele nasțe sămînța desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci și saturarea de apă, precum și prisosul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă.

In Sodoma nu aburii vinului sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbui­barea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii cînd dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atît să ne slujim, cît să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfințenia.

Regula înfrînării și canonul așezat de Părinți acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea pînă mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zicînd: „Grija trupului să nu o faceți spre pofte” (Rom. XIII, 14) n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăția desăvîrșită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul și prin ostenirea trupului mari foloase aduce.

Infrînarea de la iubi­rea de argint călăuzește sufletul spre curăție care înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de a-i avea. Reținerea de la mînie, de la întristare, de la slava deșartă și mîndrie înfăp­tuiește curăția întreagă a sufletului. Iar curăția parțială a su­fletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrînarea și postul. Căci este cu neputință ca cel ce și-a sătu­rat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintîi trebuie să ne fie înfrînarea stomacu­lui și supunerea trupului nu numai prin post, ci prin priveghere, osteneală și citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad și la dorul după împărăția cerurilor.




mamiralu

Umilința iubirii este o forță teribilă
Credinciosii adevarati sunt intr-o continua lupta cu pacatul si de aceea ei ard de dorinta dupa dragostea lui Hristos. Aceasta dragoste nu este decat rabdarea, bunatatea, milostivirea Sa, poate si mai mult de atat. Nu am cuvinte sa exprin dragostea Domnului pentru noi toti!

Cei ce au dragoste pentru El, stiu sa biruiasca toate ispitele ce apar in timpul luptei. Adancimea bunatatii Lui ne ajuta sa trecem cu bine peste toate incercarile si necazurile vietii. Astfel, de la credinciosi putem ajunge incredintati. Ne incredintam viata, grijile in mainile Lui. Suntem nevrednici de binefacerile Lui, si totusi El ni le ofera.

Faptul de a-L primi continuu pe Dumnezeu, de a-L dori din toata fiinta, îl conduce pe credincios la adevarata umilinta. Cu cât vrea mai mult sa se predea astfel Stapânului sau, cu atât mai mult el trebuie sa se simta mic si sarac, slab si încrezator în bratele Tatalui. Atunci rugaciunea sa declanseaza puterea: “Umilinta iubirii este o forta teribila, cea mai puternica din toate”, spune staretul Zosima în Fratii Karamazov de Dostoievski.

Constiinta vie ca apartinem lui Iisus, ca El este Stapânul vietii noastre si ca El tine destinul nostru, provoaca un astfel de sentiment de libertate în adâncul fiintei noastre încât chiar situatiile care par fara nici o iesire se deschid ele într-un mod tainic, în interiorul si exteriorul nostru.

Rugaciunea de incredintare în mâinile lui Dumnezeu, deschide un izvor de bucurie vesnica în noi. Dar si invers, trairea repetata si perseverenta a bucuriei profunde, oricare ar fi circumstantele exterioare, conduce în mod sigur la o si mai mare incredintare. Cine nu cauta bucuria? Cine o gaseste dar nu este cea Adevarata; este doar o bucurie trecatoare creeata de lucrurile lumesti, de duhurile necurate. Unde este bucuria de la Tatal? In linistea sufletului aflam bucuria, si avem constiinta prezentei lui Dumnezeu. Si unde este Dumnezeu cu darul Sau, acolo nici un lucru nu este greu. Ea nu se ascunde in grija celor lumesti, ci in unirea noastra cu Dumnezeu. In alaturarea noastra cu El. Sfantul Vasile cel Mare spune: ,,Cel care se alătură lui Dumnezeu, să îmbrățișeze sărăcia pentru totdeauna și să fie străpuns (fixat) în teama de Dumnezeu, potrivit celui care a spus: ”Străpunge cu firea Ta trupul meu, că de judecățile Tale m-am temut”.

Siguranta ca Dumnezeu este cu noi si ca ne daruieste toate cele de trebuinta este dusa pana la aceea ca se nimiceste orice temere: “De-as umbla pe valea umbrei mortii (de-as fi pandit de moarte), de rele nu m-as teme, caci Tu cu mine esti” (Psalm 22).,, Incredintarea in Dumnezeu ne face hotarati impotriva tuturor celor negative si, orice s-ar intampla, chiar de-am fi panditi de moarte, avand incredintarea si fiind patrunsi de adevarul ca Dumnezeu este cu noi, n-avem nici un fel de teama.” (Parintele Teofil Paraian)

Dar ce putem face cu duhurile cele necurate? Am spus ca ele trebuiesc indepartate, dar ne este peste putinta orice am face. Nu avem rabdare si parca credinta noastra se slabeste din ce in ce mai mult.

Incredintati Domnului si nerabdarea si nestapanirea voastra! Cereti-I un “duh smerit si linistit” si invatati sa fiti uniti in Hristos si ve-ti primi pacea Domnului. Prin rugaciunile de dimineata noi ne incredintam Lui; ii cerem sa ne lumineze si sa ne apere in tot parcursul zilei de vrajmasii vazuti dar si de cei nevazuti.

,,Încredințarea noastră în mâinile lui Dumnezeu este cea mai profundă și mai prețioasă faptă a noastră. Se petrece fulgerător, la fel ca toate celelalte, însă nu la fel se și dobândește, ci sporește treptat, pe parcursul unei perioade mai mari sau mai mici de timp, în funcție de posibilitățile și simțul cel bun al lucrătorului. Originea ei o aflăm la convertire, când este însămânțată, fiindcă atunci cel ce se pocâiește rostește neapărat și cuvintele acestea: „voi părăsi răul și voi lucra binele; numai să nu mă lipsești, Doamne, de ajutorul harului Tău”. Cu această stare lăuntrică, creștinul pășește în arena nevoințelor ascetice și se ostenește cu multă osârdie, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, însă este de la sine înțeles că râvna merge înainte, și apoi vine ajutorul.”

Trebuie să fim încredințați că Dumnezeu este Făcătorul, Creatorul făpturii și al omului, dar în același timp și purtătorul de grijă si datatorul a tot binele. “În mâna Lui El ține viața a tot ce trăiește și suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 9-10).

Doamne ajuta!

mamiralu

Divorțul nu e niciodată o variantă, pentru un creștin
Am observat că societatea în care trăim astăzi este foarte permisivă și încurajează divorțul prin pârghiile și concepțiile ei. Divorțul nu este o opțiune, divorțul nu e “asul din mânecă” când apar probleme în familie, nu! Doamne ferește! Se vorbește prea simplu de divorț, se aduce aminte de el prea ușor. Divorțul în foarte multe cazuri nu e o soluție.

Dacă te-ai certat o dată - de două ori cu cel iubit, asta nu înseamnă că gata! s-a terminat. Dacă soția te-a supărat și nu face ce crezi tu că e bine, asta nu înseamnă că trebuie să divorțezi. Dacă soțul nu spală vasele sau se uită prea mult la televizor, sau iese prea des cu prietenii în oraș, soluția nu e ruperea căsniciei. Dacă relația dintre voi doi a devenit monotonă asta nu înseamnă că totul s-a terminat, sau că de acum lucrurile vor sta și mai rău.

Ce frumoasă e această unire dintre bărbat și femeie. Chiar și marele Apostol Pavel se miră zicând: “Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.” Cine poate ști ce e în sufletele a doi tineri îndragostiți care se gândesc zi și noapte unul la celălalt, și care-și doresc să rămână împreună mereu, pe veșnicie? Numai Dumnezeu știe și numai El îi unește cu harul Său.

În cartea “Cântarea Cântărilor” din Vechiul Testament se vorbește despre un tânăr și o tânără și de dulcea lor poveste de dragoste. Sfinții Părinți ne spun că frumoasă tânara e Mireasa lui Dumnezeu: Biserica iar tânărul minunat este Hristos. Astfel relația dintre bărbat și femeie este folosită pentru a explica relația dintre Dumnezeu și poporul Său (în Vechiul Testament) sau dintre Hristos și Biserica Sa (în Noul Testament). Oare e puțin lucru? Ce mare minune e iubirea dintre un bărbat și o femeie încât poate să fie luată ca model pentru legătura dintre Dumnezeu cu Biserica Sa. Ce onoare acordă Domnul căsătoriei și familiei, iar noi îi dăm așa repede cu piciorul.

Dacă Hristos Domnul ne spune “Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” îndemnându-ne să recumperăm chiar relația cu dușmanii noștri, sau cu persoanele cu care nu ne-nțelegem prea bine, sau cu cele care ne fac rău, cum să nu facem tot posibilul să recupărăm sau să reparăm relația cu soțul sau soția noastră.

Dacă Domnul îmi spune să-mi iubesc vrăjmașii, cum oare să nu-mi iert soția (soțul) dacă m-a supărat o dată, de două ori, sau de zece ori? O iert și comunic cu ea, și împreună putem trece peste asta. O iert și apoi mă rog lui Dumnezeu să ne ajute. Fac tot posibilul să fie bine și-mi cer eu iertare în fața ei (lui) chiar dacă nu e vina mea, dar îi arăt ca o (il) iubesc.

Totul se poate rezolva. Mergem împreună la părintele duhovnic, îi spunem că de la un timp nu ne mai înțelegem, ne mărturisim păcatele, cerem ajutor, ne împărtășim și mergem înainte. Nu există căsnicie fără greutăți, fără neînțelegeri, e normal, atata timp cat pacatul ne robeste, dar putem trece peste toate: “În lume necazuri veți avea dar îndrăzniți Eu am biruit lumea“.

Aceasta este familia, să înveți să nu mai fii egoist, să nu mai faci ce vrei, ci să faci totul împreună cu cel iubit. Și învățând în familie să nu mai fii egoist, aplici asta și-n societate, iubindu-i dezinteresat și pe ceialalți oameni.

Pentru un creștin adevărat nu există varianta divorțului, el nu are in minte asta niciodată, ci are doar varianta iertării. A îngăduit Domnul un singur motiv pentru divorț, adulterul: “Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter.

Sunt multe familii în care soțul își bate soția, sau bea foarte mult, sau stă mult plecat și nu prea dă pe acasă, sau câte și mai câte, dar toate acestea nu apar deodată ci în timp, și ele trebuiesc rezolvate imediat ce au apărut primele simptome ale răului în familie. Maica Domnului este mereu aproape de familia creștină și a făcut multe minuni, a întors multe inimi, a adus multă pace în familii. Nimic nu-i este cu neputință.

“Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” pentru că are putere Domnul să rezolve toate necazurile și toate neînțelgerile din familie.

mamiralu

Cum arată un om fără Dumnezeu?
Ca in imagini… Care e deosebirea dintre imagini si realitate? lipseste partea sonora si negura din suflet, deprimarea, numultumirea, vizibile intr-o oarecare masura. Injura, e suparat pe viata, pe oameni, si pe Dumnezeu, nu e fericit de obicei sau daca se intampla, e ceva temporar, dupa o petrecere, dupa o noapte alba in compania sticlei, sau a altei persoane de care nu-si mai aduce aminte cum o cheama.

Nu vede niciodata situatia in care este, nu vede noaptea care-l inconjoara si nu asteapta rasarirea soarelui, venirea diminetii sau apusul, sarbatoarea, vara sau ploaia, caci de fiecare data se gaseste ceva sa-l enerveze sau sa-l indispuna. Nu e multumit de nimic dar nu incearca sa schimbe nimic, pentru ca, spune el “nu are pentru ce”. Cu siguranta ca am sa omit multe lucruri care isi fac loc prin viata atat a unui tanar cat si a unui om, pentru ca, in functie de varsta, atitudini, prieteni, inclinatii, isi fac loc in viata lor o multitudine de pacate.

Sanatatea sufleteasca, psihica, si trupeasca este influentata negativ de droguri, fumat, avort, bautura, nopti albe, si inceperea vietii sexuale inaintea casatoriei, dar si de faptul ca oamenii nu stiu cum sa isi petreaca timpul liber in mod constructiv, pozitiv pentru ca si tehnologia influenteaza cele trei tipuri de sanatate.

Orele petrecute in fata televizorului si a calculatorului, in afara de faptul ca inverseaza valorile si totul este invadat de pornografie, te afecteaza, te izoleaza, iti schimba dispzitia in functie de ceea ce vezi, depaseste acele bariere pe care in mod normal le sesizezi atunci cand stai de vorba cu cineva, te hipnotizeaza, ramai acolo pana termina sa iti umple capul cu ceea ce vor, mai ales televizorul, care un mijloc perfect de manipulare. Oamenii orbesc si constiinta adoarme la un moment dat, de aceea nu vad starea in care se afla.

Am gasit scris intr-o carte veche, că un calator intr-o noapte, pe o vreme de furtuna si ploaie, a intrat sa se adaposteasca intr-o casa parasita. S-a asezat bucuros in acel adapost, dar un fulger a luminat incaperea si atunci a vazut o priveliste ingrozitoare: un sarpe mare se tara spre el, in timp ce altii mai mici se urcau pe pereti; ochii unei bufnite straluceau intr-un colt, in timp ce in celalalt colt statea o lighioana cu gura deschisa. Calatorul ingrozit, fugi repede afara din acest cuib de serpi si lighioane spurcate.

In chipul acestui calator, care s-a adapostit prin intuneric in acest adapost plin cu jivine, traiesc toti acei tineri si tinere, care, orbiti, duc viata intr-un salas sufletesc plin de lighioane fioroase ce stau gata sa-i sfasie. Asa este casa unde locuiesc cei necununati la biserica, nespovediti si neimpartasiti; cand vad insa ca sunt sfasiati de fiarele cele periculoase, de pacatele cele grozave care le ranesc sufletul de moarte, abia atunci alearga la ajutor. Pentru multi insa este prea tarziu, caci unele rani sunt adanci, distrugatoare si aproape fara leac.

Ma rog la Dumnezeu, ca tinerii sa se intoarca si sa fie vii pana nu va fi prea tarziu. Mai dureros este pentru cei pe care ii cunosti, care iti sunt prieteni, si ii vezi ca orbecaie si nu vor sa iasa la lumina, sa agate o raza… nu vad, sunt orbi iar deznadejdea lor e fatala.

Ridica-i Doamne, lumineaza-i, curateste-i, ca vazand bucuria vietii crestine si avand nadejdea vietii vesnice, sa bea din apa cea vie ca sa nu mai inseteze in veci.

Am sa va scriu si despre viata crestin ortodoxa, pentru ca-i tare frumos sa fii tanar crestin, sa fii a lui Hristos.

Ce e mai frumos decat sa stii ca Cineva S-a rastignit pentru tine? Ca ai un Tata acolo sus care si-a trimis singurul sau Fiu pentru a te izbavi de moarte, ca tu sa traiesti, si nu oricum, sa traiesti viu bucuria vietii vesnice.

Dar oare ce e mai dureros decat sa realizezi ca Iisus Hristos S-a rastingit pentru tine si tie nu iti pasa? Ca nu-l asculti cand te cheama la Invierea sufletului tau, nu asculti clopotele ce te cheama la rugaciune, preotul care iti arata Cuvantul si trairea, caci ortodoxia nu e formata dintr-o multitudine de reguli, nu-i o credinta rigida, rece, e traire, e bucuria Invierii, e viata. Cum te-ai simti cand un prieten ar face orice sa te scoata dintr-un necaz si tu, dupa putin timp, l-ai supara?

Cu siguranta ca daca nu pe moment, mai tarziu, ti-ai da seama ca ti-ai suparat cel mai bun prieten, omul care ti-a facut cel mai mare bine, ca ai facut o mare nedreptate.

La fel este si cu Hristos, nu sta acolo sus si priveste la neputintele si necazurile tale, daca il rogi din inima si cu credinta te ajuta, pentru ca la El toate sunt cu putinta si de la el sunt toate. Ai patit ceva? crezi ca Dumnezeu a uitat de tine, te intrebi de ce ti s-a intamplat tocmai tine? Nu, Dumnezeu nu ne uita, cu siguranta ca nu te va lasa, a ingaduit acesta pentru binele tau, desi momentan nu pare un bine, mai tarziu iti dai seama ca din acel moment, de la acea intamplare te-ai schimbat, vezi altfel lucrurile.

A murit cineva apropiat? De ce Doamne? Ca sa vezi desertaciunea vietii acesteia, sa nu te multumesti cu ea si cu placerile (a se citi “momeli”), pe care ti le ofera niste ani pe pamant. Esti om, nu o sa treci peste ei cu zambetul pe buze, nu poti singur sa iti schimbi starea sufleteasca, nu-ti poti alina singur tristetea, alearga la Hristos “Doamne, ajuta-ma, nu pot singur, sunt o mica faptura ta. Tu, cel ce m-ai zidit, nu ma lasa sa pier in noianul dejnadejdii.” Cu siguranta viata ta va fi altfel, vei gasi fericirea ce va dura o vesnicie.




mamiralu

Celor deznădăjduiți!
Dintre toți cei de pe acest site și dintre mulți alți oameni, eu sunt ultima care ar trebui să îndrăznească să scrie celor aflați în deznădejde. Îngăduiți-mi însă să vă scriu, ca o soră, vouă, celor atinși de lipsa de nădejde. Poate că eu n-am avut niciodată durerea pe care voi o aveți și care vă împinge la singurătate și la renunțarea la nădejde. Dar, în ultima vreme, v-am întâlnit tot mai des și ascultându-vă durerea, o mică parte din ea s-a așezat și pe umerii mei. Că numai așa am prins drag de voi: gustând un strop din durerea voastră. E însă prea mică partea de durere pe care am luat-o eu de la voi, așa de mică încât nici n-am reușit poate să vă fac să vă simțiți mai ușurați. Pe umerii voștri a rămas încă o sarcină grea, pe care o puteți ridica și duce numai cu Hristos.

Mulți dintre voi deznădăjduiți din cauza păcatelor. Of… tot omul este păcătos. Vă închideți în suflețelul vostru și vreți să fiți singuri, să nu mai știe nimeni voi. Pe mulți dintre voi v-au cuprins patimile de când erați încă mici, copii. Nici nu știați că e păcat, ori cei ce v-au învățat v-au spus că e ceva normal. Și v-ați trezit,… în lumina lui Hristos și v-ați văzut pătată haina sufletului.

Frații mei dragi, mi-e drag de voi că înainte de a deznădăjdui, ați luptat. Ați căutat pe Hristos! Mi-e drag de voi că ați vrut să ajungeți la El așa răniți. Că numai voi știți cum e lupta grea, cum cazi, bătut, flamând de lumină și însetat de pace și așa, … târâș, ați căutat pe Hristos ca niște buni ostași ai Lui.

Acum unde sunteți? Unde e dorul vostru și lupta voastră? Cum să rămâneți la pământ? Uitați-L pe Hristos cum vă așteaptă să vă ridicați! Uitați cum e gata să tămăduiască rănile voastre, să întărească sufletul vostru! Poate ați pierdut lupte multe, dar războiul nevăzut ține până ne cheamă Domnul la El, și voi încă nu ați pierdut războiul. Lângă voi, de-o parte stă Măicuța Domnului, Grabnic Ajutătoare și de cealaltă stă Hristos, Cel tare în războaie.

Continuare »

July 31st, 2009 | Categorie: Eu și Hristos, Suferința | 8 comentarii
Felul lacrimilor
Diavolul se amesteca in toata fapta buna. Ai vazut buruiana aceea numita hamei ? Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna. Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu.

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul. El zice : “Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui.

Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasata libera dupa Botez sa aleaga : sa pacatuiasca sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si pacatele pe care le facem. Lacrimile de umilinta sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasa curat. Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.

Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : “Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !”

Aceasta este o versiune "lo-fi" a continutului principal. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formate si imagini, va rugam sa dati clic aici.
Invision Power Board © 2001-2024 Invision Power Services, Inc.