Cand vei privi cerul, noaptea, pentru ca eu voi locui pe una din ele, pentru ca eu voi rade acolo, atunci pentru tine va fi ca si cum toate stelele ar rade. Tu vei avea stele care vor sti sa rada!
Antoine de Saint-Exupery - Micul Print

Povestea unui inger….

Niciodata nu m-am considerat o persoana puternica, eram din contra retrasa si timida in relatiile cu cei din jur, in casa eram rebela si neinteleasa … aveam 20 de ani si nimeni nu ma intelegea, asa incepe povestea mea …
Eram foarte tineri amandoi, eu 21 de ani el 22 de ani . Am ramas insarcinata intamplator, dar a fost o mare bucurie, am asteptat cu nerabdare sa vedem minunea care isi facea simtita prezenta, eu speram sa fie o fetita…si in 24 iunie am ajuns la spital la ora 23.30 , unde am fost preluata de medicul de garda, rezident strain, nu-i retin numele, dar imi amintesc ca a fost de treaba, a incercat sa ma ajute sa nasc dar totul a fost inutil, sarcina era pelviana si nu aveam dilatatie deloc asa ca a trebuit sa astept decizia profesorului Poiana . Dimineata m-a consultat si m-a programat ptr. Cezariana , eram ultima in ziua aia ,dar ceva nu a fost in regula cred, la ora 12.00 tot ieseam la baie fara rost si atunci am fost chemata la control … de unde am zburat direct in sala de operatii , cred ca eram speriata si nu ma mai puteam controla ce fac…tot imi ziceau sa nu ma misc , eu eram sigura ca nu m-am clintit…apoi …m-am trezit era intuneric, mi-am amintit doctorul acela a zis ca murim amamdoi …eu eram acolo dar unde era copilul?... pe cine sa intreb?...nu era nimeni…si plangeam …nu stiu cat am asteptat ca nu aveam notiunea timpului, mie mi s-a parut o vesnicie…si a aparut un chip prietenos, o asistenta draguta si de treaba care s-a oferit sa afle informatii despre copil….asa am aflat ca am nascut la ora 12.30 un baietel de 3.100 gr. Si 51 cm. , plangeam dar nu stiu de ce, poate de emotie…amintirea legata de medicul care m-a operat, este ca nu l-am vazut deloc, decat cateva minute inainte de anestezie, apoi nu l-am mai vazut si nu l-a mai interesat persoana mea, desi operatia a fost o porcarie, cum am aflat ulterior la a doua operatie…aveam uterul cusut de spate...
Asa a aparut in viata mea , ingerasul meu Robert Costin in ziua de 25 iunie 1988 , a fost exact ca o raza de soare …si era al meu…. Cineva avea nevoie de mine ca persoana matura si ma intelegea, ma iubea asa cum eram si nu trebuia sa fac nimic pentru asta .
La 3 luni si jumatate am avut prima surpriza, atunci a zis prima data mama, a fost tare grabit a vorbit foarte repede, poate era un semn, dar nu mi-am dat seama…oricum la 3 ani vorbea corect si pronunta inclusive litera r … si era cuminte ca o fetita…si ma iubea. Asta o simt inca si acum, iubirea lui, era ceva deosebit, dar era prea mamos , astepta mereu sa-i fac dreptate, era baiatul mamei… cine a gresit?
Sincer privind in urma am impresia ca nu i-am oferit toata atentia mea si nu i-am indeplinit toate dorintele, am crezut ca voi avea o viata intreaga la dispozitie sa fac asta…dar ce tare m-am inselat…abea acum realizez ca trebuie sa te bucuri de viata atunci cand poti…mai tarziu nu se stie daca mai exista ”mai tarziu”… as vrea sa fi lasat balta activitatile casnice pentru mai mult timp cu el...acum insa e prea tarziu.
Stiu ca era un copil rasfatat asa cum sunt toti copii unici la parinti…dar niciodata nu depasea limita bunului simt, e greu de povestit o viata … atata cat a fost ea…pot sa spun ca era centrul universului meu…pentru el traiam, pentru el respiram…pentru el faceam planuri…el… era totul … deja baietelul meu se pregatea de scoala…eram tare mandra aveam baiat mare … iar el era incantat de toate rechizitele… anul acela i-am serbat ziua de nastere mai devreme…pleca fratele meu in armata si puiutul meu a vrut sa fie toata lumea prezenta ” oare de ce?” … ne-a lasat o amintire dulce- amara de ramas bun…ne amintim si acum de ziua aceea in care el s-a dat in spectacol pentru toti…a dansat si a cantat … ne-a amuzat pe toti cu veselia lui…era un copil teribil de amuzant… expresia lui favorita era cand vedea ceva bun… si punea manutele la ochi si imita exact ca in desenele animate ca ii ies ochii… sau isi facea cerculete deasupra capului…nu a fost bolnavicios si nici probleme cu dormitul sau cu mancatul nu am avut… apoi intr-o zi a inceput totul… mami s-a dus la munca , a trebuit sa plece…era deja maricel si isi purta singur de grija dar…nu mi-am inchipuit ca lumea poate fi rea, insensibila, nemiloasa si…fara cuvinte…
Intr-o seara i-am pus sa manance…cumnata mea a luat sa guste din farfuria lui, iar el s-a suparat si a refuzat sa mai manance, niciodata nu a mai facut asa ceva, dar atunci asa a fost… m-am dus dupa el sa-l impact si ne-am jucat in camera, apoi mi-a zis ca nu ii este foame si am inteles care era motivul supararii… era destul de tarziu si l-am invelit de culcare dar el mi-a zis…”mami mai pupa-ma odata si gata”… a doua zi am plecat la serviciu si pe drum am realizat ca el nu s-a trezit ca de obicei cand plecam … nu stiu ce simteam, dar ziua aia era prea lunga, eram nelinistita si abea asteptam sa ajung acasa…cand am plecat de la lucru inca mai picura…plouase zdravan … dar cerul era tare intunecat…am ajuns acasa si am vazut o multime de oameni in fata blocului…cand m-am apropiat toata lumea se uita la mine … am intrat in panica…simteam ca nu poate fi ceva bun, am intrebat o fata si mi-a zis…” eu nu iti spun, intreaba pe altcineva”… am aflat intr-un tarziu ca micutul meu este la spital, dar nimeni nu stia unde, cazuse in putul liftului de la etajul 5, atat mi-a comunicat cea care stia de fapt ce se intamplase… am aflat dupa cateva zile ca de fapt era o minciuna, ca el nu a fost singur in lift, dar prea tarziu ptr. Probe… politia nu a putut sa rezolve cazul… inca unul nerezolvat ce mare lucru nu?...
Partea trista este ca eu l-am invatat esenta…sa nu se urce singur in lift … si sa aiba incredere in oamenii pe care ii cunoaste… acum sigur nu mai fac aceeasi greseala…”fereste-ma doamne de prieteni, de dusmani ma feresc singura”… asta este parerea mea din acea zi…. As vrea sa zic ca a fost cea mai groaznica zi din viata mea… dar…atunci socul si medicamentele m-au naucit prea tare era groaznic, insa nu mi-am inchipuit ca putea fi si mai rau…mult mai rau… si a fost…era ca un cosmar in fiecare zi…si era din ce in ce mai rau…dorul te macina si durerea te ingenuncheaza…oricat ai vrea sa te ridici, cobori tot mai mult si mai mult nu stiu pe cine am urat mai tare …dar cred ca aveam atata ura in suflet ca puteam otravi si un zambet daca cineva imi zambea…
Este un cosmar sa vi acasa si sa nu-ti mai iasa copilul in intampinare ,sa vrei sa-l iei in brate si sa ai bratele pustii… este un cosmar sa te culci in lacrimi si sa nu se usuce pana dimineata…este un cosmar sa vrei sa mori si totusi sa traiesti … este un cosmar sa eviti privirile altor copii ptr. Ca doua fete l-au omorat pe al tau… cred ca aceste este motivul ptr. Care DD s-a hotarat sa-mi daruiasca o fetita… dupa 12 ani… o putem numi miracol…exact asa cum au numit-o medicii din maternitate…acum sunt mamica “ din nou ”… si este sufletul meu, dar jumatate din inima mea a plecat odata cu primul meu copil…am supravietuit, nu stiu din ce motiv, asa a fost sa fie, dar eu inca ma rog la DD sa nu mai treaca nici o mama prin ce am trecut eu… si sa aiba grija de ingerasul pe care I l-am incredintat.. Amin
Aceasta a fost povestea baietelului meu …care anul acesta ar fi implinit 19 ani…
Acum realizez insa ca sunt o femeie puternica, ca sa supravietuiesti acestui cosmar trebuie sa treci prin iad inainte de a fi un pic mai bine...si eu am trecut.

Lacrimi de neputinta... pentru ca nu te pot ajuta nicicum, pentru ca nu pot fi acolo, cu o strangere de mana macar! Sper ca dragostea celor din jur sa-ti acopere inima ranita si sa poti zambi in continuare! Te iubesc!!!

Danna, desi povestea o stiam, emotia citirii acestor randuri m-a coplesit si mi-au dat lacrimile. sunt lacrimi de emotie si lacrimi pentru ingerasul care este sus si se uita la voi.nu pot sa-ti spun ce simt si cum te simt pe tine. nu vad decat ca esti un om puternic si cu iubire in suflet. ai trecut print-o poveste foarte trista si nu pot decat sa ma bucur ca Dumnezeu v-a luminat viata cu o papusica frumoasa si vesela.
viata-ntreaga sa va fie o sarbatoare si o bucurie.

multumesc mumu si max stiu deja ca sunteti alaturi de mine, aici am gasit ceea ce am cautat ani... iubire neconditionata...multa sanatate va doresc si o viata numai cu bucurii alaturi de cei dragi ... pupam tare Cathy si Patrick

Dana esti o femeie puternica,ai trecut printr-o poveste foarte trista,dar viata merge inainte si DD a avut grija de tine si te-a inarmat cu multa putere si ti-a luminat viata cu o fetita frumoasa,sa va dea bunul Dumnezeu multa sanatate si fericire sa traiti ani multi si fericiti alaturi de frumoasa Denissa sa creasca mare sanatoasa sa va aduca numai bucurii

multumesc miha...ai mare dreptate , DD are grija de fiecare, nu uita pe nimeni... sanatate multa si voua si multi pupici gemenutilor...

multi tie si Denissei

Cuvintele sunt de prisos, dar realizez ca ai fost suficient de puternica sa poti merge mai departe. E drept ca nimeni nu poate inlocui acel ingeras care a fost si ramane in viata ta, alinandu-te de acolo, de Sus .. el a plecat prea devreme, dar cum imi spunea bunica mea (cand am pierdut si eu un fratior, la nastere), Dumnezeu ii ia pe cei buni la El!
Bucura-te de Dennisa si vei vedea ca ingerasul tau mic va va proteja si va va astepta, cand va fi venit vremea fiecaruia, sa reintregiti familia fericita!
Multa putere si credinta, in continuare!

multumesc Mallina , ai dreptate, fara DD nu as fi reusit nimic...EL mi-a dat puterea sa merg inainte si tot EL mi-a daruit o alta minune...am stiut asta din clipa in care am vazut-o in maternitate...are exact acelasi semn in frunte...si aceeasi privire... pentru o secunda atunci am simtit ca ma privesc amandoi ... acum am motive puternice sa imi doresc sa fiu sanatoasa si puternica, pentru fetita mea...la fel ca tine de altfel ... si tu esti o femeie puternica ... va pupam pe amandoua ...

Doamnne, ce tragedie ! Cata suferinta si, totodata, putere de a merge mai departe intr-o situatie de neinteles intr-o logica pamanteana si cu rostul ei in logica Celui de Sus !

M-a impresionat pana la lacrimi povestea ingerasului tau. E cutremurator sa treci prin asa ceva, dar numai Dumnezeu le stie pe toate si cel mai important este ca tu ai reusit sa treci peste asta. Esti o femeie puternica si Dumnezeu are grija de noi de toti!
Sa fiti sanatosi si sa aveti parte doar de lucruri bune in viata!

multumesc Perlita si tu ai o minune de fetita dulce tare si daca o cresti singura ai toata admiratia mea, respect femeia care stie ce vrea si poate sa duca la indeplinirea o sarcina tare grea... asa este si mallina ,asa este si sora mea, care asemeni voua si-a asumat sarcina de a creste singura un baietel... va pupam

Danuta, citesc si recitesc povestea ta de azi dimineata, desi o stiam...nu stiu ce sa iti spun! lacrimile mele ar spune totul daca le-ai vedea! Ne-ai invatat inca o data sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta cu copii nostrii, cu cei dragi! Am invatat, de la tine si cu tine, sa ne bucuram de ce avem!
Esti o femeie extraordinara si te iubesc!
Si iti doresc tot binele din lume, si tie, si sotului si Denissei! Iar diseara voi saluta o steluta si o voi ruga sa aiba grija de voi!

o imbratisare pentru lacrimile tale...un pupic pentru ca imi esti alaturi... si prietenia mea pentru salutul ce il d-ai stelutei ... esti o prietena minunata ... multumesc si voua va doresc o viata linistita si cu multe bucurii... pupam Raducu scump...

Danuta!

Nu am cuvinte

Cu lacrimi in gat iti scriu acum si ma intreb de ce ne pedepseste Dumnezeu atat de dur uneori. Povestea ta dramatica ma face sa ma gandesc ca de multe ori, ne cerem osanda de la El pentru nimicuri ale vietii, pe care le percepem mai acut decat ar trebui, a caror gravitate o amplificam nejustificat. Cred ca nimic nu se compara cu pierderea unui copil. Te felicit pentru puterea de a merge mai departe. Bravo!

multumesc mult pentru tot sunteti toate niste fete minunate ... eu nu o numesc pedeapsa ... nu DD a fost cel care l-a impins...ca in multe alte cazuri mana omului distruge... EL doar i-a curmat suferinta si probabil nu a vrut sa creasca inert ca o leguma...daca ar fi fost decizia mea probabil ca as fi fost egoista si as fi dorit sa traiasca oricum...insa DD nu mi-a lasat posibilitatea de a alege...si ai dreptate, nici o femeie, nici o mama nu ar trebui sa treaca prin asa ceva...si totusi se intampla in fiecare zi aproape

Desi stiu povestea si deseori ma gandesc la tine,tot nu imi pot opri lacrimile sa curga As fi vrut sa-ti scriu cuvinte frumoase de alin si imbarbatare,dar nu le gasesc;parca au pierit toate,parca s-au innodat sub barbie impreuna cu lacrimile.Pot doar sa-ti spun ca-mi doresc nespus sa te intalnesc,sa te pot imbratisa din toata inima. Pot doar sa-i multumesc lui D-zeu ca a avut mila de tine,ti-a dat putere si te-a intarit si mai presus de toate te-a binecuvantat cu alt ingeras,ca o recompensa parca,ptr.toata suferinta prin care ai trecut biruitoare Si ma rog in continuare ca D-zeu sa-ti binecuvinteze intreaga viata,sa-ti dea multa sanatate,putere si intelepciune,sa te poti bucura de ingerasul tau pana la adanci batraneti Ma bucur nespus sa am o prietena ca tine

intr-adevar, omul distruge... fratele meu cel mic (cand avea 8 ani) a patit-o de la un prieten, a fost impins sub rotile unui vehicul in miscare, i-au trecut pe femurul drept 10 tone de lucerna verde, noroc ca aceeasi mana criminala l-a tras inainte devreme si a scapat de greutatea celei de-a doua remorci, care l-ar fi omorat.. Ni l-a adus cineva acasa, lesinat, cu piciorul atarnand aiurea, mama insarcinata cu sora cea mica, a lesinat, a trebuit sa le acord prim ajutor amandurora pana a venit salvarea.. pe el sa-l curat de tot ce facuse, a fost dezastru.
Tatal, lucra in echipa de conducere a lucrarilor de la podul Fetesti-Cernavoda, a alergat fratele cel mare sa il anunte, cum bac nu mai era, a trebuit sa sara pe schele, deasupra apei... tata, fusese anuntat de un binevoitor ca i-a murit un baiat, cand l-a vazut si pe celalalt in ce situatie extrema era, a albit - la 42 ani (a fost un barbat frumos, fara un fir alb). A fost o experienta neplacuta, mai ales ca mama era sa nasca prematur si nu avea decat 6 luni de sarcina... and ma gandesc cate necazuri au fost la noi in familie, atatea accidente si mama a trebuit sa reziste la toate, sa dea putere sotului, copiilor... toate astea ne calesc, ce mi s-a intamplat mie, deja a fost "piece of cake" si am putut merge mai departe.
Dana, sa ramai puternica si sa-i oferi fetei tale tot ce merita! Iti va deveni cea mai buna prietena, o sa vezi!

Intr-adevar, pe unii oameni ii calesc necazurile, pe altii ii inraiesc, pe altii ii fac vulnerabili. Cred ca unitatea familiei voastre v-a facut mai puternici si ati putut depasi momentele nefericite. Pup-o pe mama ta ca merita.

Ade...stiu ca ma repet dar... multumesc ca existi...multumesc ca esti prietena mea... esti cea mai minunata femeie pe care am cunoscut-o vreodata...

doamne , ce poveste bine ca a scapat cu viata...si nu sunt singura care gandeste ca rautatea si inconstienta unora pot curma vieti nevinovate ... multa sanatate va doresc si multe bucurii...le meritati din plin

Ma simt onorata si m-ai facut sa lacrimez din nou.As fi vrut fff mult sa am o sora ca tine

Iubita cind am citit povestea ta am trait aceleasi clipe ca atunci cind mi-ai povestit m-a cuprins un fior in tot corpul,pielea mi sa facut de gaina...iar lacrimile imi napadeau fata.Nimeni nu poate realiza prin ce ai trecut deoarece nu au trecut prin asa ceva dar imi dau seama ca nu ti-a fost usor ...ti-a fost ENORM de greu,nu stiu daca as fi avut puterea si taria ta sa pot merge mai departe la fel ca tine.Dar vezi ...tot raul spre bine ti-a rasplatit DD suferinta ti-a dat o minune de fata,un ingeras cu ochii negri.Va doresc din tot sufletul sa fiti sanatosi ,sa aveti parte de acum incolo numai de bucurii si sa fiti fericiti.Va pup dulce.

Scuza ma Dana eu eram am scris de la vara-mea .

mersi iubita...desi mi-am imaginat ca sunt cuvintele tale...stiam deja ca esti tu ... stiu ca imi esti aproape... multumesc oricum... pupic printesei

eu m-as fi multumit si cu o cumnata precum Danna

mersi iubita...este deja suficient

vai... si eu mi-as dori...dar imi sunteti prietene...eu zic ca este bine si asa nu?

Doamne, Dana, cumplita suferinta si greu, foarte greu, de fapt imposibil de inteles de ce se intimpla astfel de tragedii. Povestea lui Robert m-a marcat de cind am citit prima oara si adevarul e ca nu pot sa nu pling cind ma gindesc la accidentul asta oribil.
Important e ca ai ramas "intreaga" - itelegi ce vreau sa zic - si ca ai putut sa ai imensa forta de a continua sa fii "om", pentru ca astfel de nenorociri, intr-adevar, te fac sa urasti si pamintul pe care calci.
Nu mai am cuvinte, decit lacrimi si apreciez ca ai impartasit aceasta experienta; pe mine m-a facut sa fiu foarte atenta la folosirea liftului (si noi stam la et. 5) iar parintii trebuie sa stie ca se pot intimpla astfel de drame. Si asta mai ales din cauza indiferentei si iresponsabilitatii care ii caracterizeaza pe foarte multi, de la vecinii de bloc pina la politie si "minunatele" cadre medicale.
Sa va ajute Dumnezeu sa fiti sanatosi si sa va bucurati de fetita. Iar pe Robert nu o sa-l uitam nici noi niciodata!

multumesc Shama...am prietene minunate si noi stam la etajul 7 iti imaginezi teama din sufletul meu nu?... dar pe atunci noi stateam la etajul 1, asta nu a fost o piedica sa cada totusi de la etajul 5 ... nimic nu este sigur...trebuie doar cumva sa inteleaga ca este periculos...sper sa reusesc... cat despre minunatele cadre medicale care erau la Municipal in acea vreme, sincer nu vreau sa-mi amintesc...

Macar atit pot sa fac si eu pentru singura prietena pe care o am sa ii fiu aproape ...vorba vine ca sintem departe.

a scapat, dar a tras enorm, are un picior mai scurt cu un cm si un pic, din fericire, nu e vizibil... aia a fost la 8 ani, au urmat si altele dupa, la fel de grave, chiar si de curand a avut un accident, desi are 31 ani acum... fratele cel mare a avut acelasi picior rupt, tot la 8 ani (la ora de sport, un coleg invidios i-a pus piedica tocmai cand suta, l-a prins in zbor si a aterizat in bara portii, osul fragil doar a pocnit); tatal meu, la fel, la scurt timp dupa acel accident al fratelui mic, a avut un accident stupid la locul de munca, a fost mai mult mort decat viu ... asa ca a fost greu pt mama, pt noi toti, eu ii eram singura prietena la care isi plangea amarul, de-asta uneori ma simt atat de batrana... dar cum spunea si annes, ne-au intarit greutatile si am putut sa le facem fata. Acum, din pacate, mama mea e cea care trage in lupta cu cancerul de cca 10 ani si nu e usor dupa deja 2 operatii si iradieri cat cuprinde, doar ca nu ma dau batuta si o incurajez mereu si fac tot ce e omeneste posibil sa ii prelungesc viata, sa se bucure de noi, e asa mandra de nepotica ei, de mine ca am facut-o bunica, ii era teama ca nu o sa ma mai vada 'mama'.
Cred, ca in orice familie e important rolul femeii, ea e liantul, ea are un pupic pt genunchiul, fruntea julita, o dojana cand e cazul, o imbarbatare pt un moment de slabiciune...
Dana, tu intelegi cel mai bine suferinta si stii ca astfel de evenimente tragedii ne fac mai puternici, mai umani, apreciem viata mult mai mult decat oricine...

ai mare dreptate, fratele sotului meu a murit tot la 7 ani aceeasi varsta cu baietelul meu, e greu sa intelegem de ce se intampla ... sora mamei are cancer de la 25 de ani a urmat tratamente ani in sir ... singurul ei copil a murit acum 5 ani ...iar ea traieste si are totusi 77 de ani... daca este doar voia domnului se poate...a avut zile ... sanatate multa mamei tale...si pentru mine familia este foarte importanta nu pot trai departe de ei...dar este doar meritul mamei, ea ne-a invatat sa fim uniti...si iar ai dreptate in astfel de momente realizam cat de fragila este viata, cat de repede se frange...intr-o clipa doar... familia voastra a avut parte de prea multe necazuri...cu siguranta viata Ilincai va fi una plina de bucurii... multa ,multa sanatate...la fel ca si mama ta si mama se ruga in fiecare seara sa ne de-a DD un copil , toti au suferit pierderea aproape la fel ca mine... doar "aproape"... suferinta mamei este unica pe lume si acum desi sunt sora cea mai mare am cel mai mic copil in familie

Astazi, la birou, am trecut printr-o experienta neplacuta, m-am suparat ingrozitor... din cauza rautatii oamenilor. Citind necazurile voastre si ale familiilor voastre, ma gandesc la faptul ca supararea mea este nainsemnata (desi am suferit foarte tare). Dar, asa este natura umana... sa faca rau (pe de o parte) si sa sufere (pe de alta parte). pacat ca de cele mai multe ori sufera cei buni sau cei nevinovati. Sunt in continuare mahnita din cauza rautatii gratuite pe care unii oameni, se pare, au o placere sa o faca.
Aveti grija de voi.

fii linistita, raul se face cel mai usor... bine, prea putini mai fac in zilele astea.. ai grija si tu de tine si lasa rautatile sa treaca pe langa..

Dana, m-a impresionat nespus povestea ta! As vrea sa-mi vina in cap un singur lucru pe are as putea sa-l fac sau sa-l zic ca sa iti alin cumva durerea.. Insa imi dau seama ca ceea ce e in sufletul tau e mult prea dureros, si mult prea adanc pentru a fi sters cu ajutorul cuvintelor.. Tot ce pot face este sa-ti spun ca te admir mult pentru puterea cu care ai trecut peste aceasta grea incercare si sunt convinsa ca Dumnezeu i-a daruit baietelului tau o sarcina importanta luandu-l la el: aceea de a va veghea pe voi toti si de a avea grija de voi si de surioara lui. Esti intr-adevar o femeie puternica!

Malina, e cutremurator cate vi s-au intamplat! Multa sanatate fratilor tai si mai ales mamei tale, sa-i dea Dumnezeu putere sa treaca peste si sa invinga boala. Iar tu esti de asemenea o femeie foarte foarte puternica. Fetita ta va avea multe de invatat de la tine.

multumesc Adina...nici macar eu nu as gasi cuvinte pentru o alta mama in situatia mea, deci este normal...cuvintele sunt de prisos, prietenii sunt cei importanti...si bineinteles familia...nu as fi reusit sa supravietuiesc fara aceste ajutoare ... multumesc tuturor celor ce m-au ajutat ... si ma bucur ca aici am mai gasit o familie ... mare si unita

cata dreptate avea si mama cand spunea: cel mai greu e sa fii mama, trebuie sa ai grija de toti!
vezi, Dana, aici, pe forum, ne gasim alinarea, ne spunem pasurile, fara sa ne gandim ca cineva ne judeca si ne-ar durea ce spune ... chiar suntem o familie, atatea experiente impartasite care ne aduc lectii de viata uimitoare, important e sa ramanem aproape si sa ne sprijinim cu un sfat, cu un gand macar.. valoreaza mult!

multumim, Adina, pt ganduri!

Dana, nu te cunosc decat de pe forum.Nici nu-ti imaginezi cat am plans...Asvrea sa fii langa mine,sa te strang in brate!Cuvintele sunt de prisos..Sa dea Dzeu,sa-ti traiasca fetita, sa fie sanatoasa si sa ai mare grija de ea.Dzeu ne da putere sa trecem ...Numai el stie de ce trebuie sa se intample astfel de lucruri...Noi suntem prea mici sa intelegem.Multa sanatate si numai bine!

multumesc mult Alice pentru tot chiar si pentru imbratisare ... sper totusi in marea mea disperare de a o proteja sa nu o ingradesc prea tare...are aproape un an si a cazut o singura data din pat de am inghetat de tot in rest o tot apar desi de cele mai multe ori inteleg ca nu fac bine , ar trebui sa o invat sa se fereasca singura nu sa o protejez eu...la partea asta mai am de lucrat nu pot depasi starea de panica ,de teama... este motivul pentru care a stat mai tarziu singura in fundulet si probabil va merge mai tarziu decat alti copii...pentru ca mie imi este frica sa nu se loveasca ... poate va incepe sa inteleaga si atunci imi va fi mai usor, ca putem comunica ... aici as cam avea nevoie de cateva sfaturi ... cum o pot lasa sa plece...daca totusi cade?...iti doresc tot binele din lume si multa sanatate familiei tale ... un pupic dulce pentru bebe

Te inteleg foarte bine ! Am pierdut si eu un baietel acum 4 ani. A trait doar 6 luni jumatate. Durerea este inimaginabila. Acum am o fetita sanatoasa de 1 anisor. Traiesc cu bucurie si cu durere in acelasi timp.

A cita oara ma faci sa pling, iubita mea?... M-ai devastat din nou... Te iubesc si te urasc in acelasi timp, te iubesc pentru ca ai avut taria sa o iei de la capat si sa treci peste acest cosmar...te urasc pentru ca mi-ai amintit inca o data cel mai mare cosmar al meu...Uneori DD e nedrept cu noi, mamele... COPIII NU AR TREBUI SA MOARA!!!

Este de apreciat faptul ca tu constientizezi aceste lucruri. Acesta este primul pas pe care trebuie sa il faci, pentru a putea sa te comporti asa cum trebuie in relatia cu copilul tau. Daca stii unde gresesti, vei stii si unde sa intervii. Daca nu poti singura intotdeauna, atunci ajutorul este binevenit.
Este important sa "lucrezi" la tine. Tu trebuie sa incerci sa te detasezi de trauma pe care ai suferit-o si sa te porti cu bebelusa ta, firesc. Acorda-i libertate ca aceasta hiperprotectivitate a ta, sa nu devina mai tarziu un obstacol in relatia dintre voi. Stiu, este greu, dar, pentru ca ti-ai pastrat integritatea psihica, sunt sigura ca vei reusi. Te imbratisez cu drag.

m*-a impresionat povestea ta, si mi-a dat de gandit, uneori uiti trebuie sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima

Pot sa inteleg foarte bine aceasta suferinta, e groaznic. In 2002, dupa multe incercari, am dat nastere unui baietel, cel mai frumos si cuminte din lume. Eram atat de fericiti amandoi, desi travaliul a durat 20 de ore, cumplit a fost, din jumatate de ora in jumatate venea asistenta sa ii asculte inima. Teroare permanenta, mai ales ca aveam experienta unei sarcini anterioare, pierdute. Si s-a nascut David. Nu scotea niciun sunet. Manca si dormea. Un copil foarte cuminte pana la un an. Prin septembrie 2002 aflam ca tati lui are cancer, tumoare pe creier, pe trunchi, imposibil de operat. A fost o perioada incarcata la maxim, o durere ce nu are margini, nu-i gasesc o descriere si nici nu cred ca exista. Peste ceva timp am ramas amandoi singurei, fara tati al nostru, in 28 februarie 2003 s-a stins, iar noi... am ramas. E foarte greu pentru cei care raman in urma. Dupa ce ne casatorisem ne tot gandeam ce bine ar fi, atunci cand va veni momentul, sa murim impreuna... erau gandurile noastre... si s-a dus, Cerul l-a iubit mai mult decat l-am iubit eu, noi. Anul acesta m-am recasatorit, cu un om care a inteles intreaga mea suferinta si-mi e alaturi pas cu pas. Iar acum incercam sa avem un bebe, un fratior sau surioara pt David. Sa incercam sa vedem partea pozitiva a lucrurilor, sa gandim pozitiv, sa ne educam. Ajunge cu atata suferinta! Sa incercam sa traim frumos de acum inainte si sa ne bucuram viata care si asa e scurta, nu merita plansa. S-o traim frumos! Va pup si sper sa vina si la noi un bebe. Dana, esti curajoasa, esti puternica! Ceea ce nu ne doboara ne face mai puternici. Dumnezeu nu da niciodata mai mult decat putem duce. Dumnezeu sa te ajute si sa te binecuvinteze!

Felicitari pentru puterea de a merge mai departe. Viata merita traita, iar, daca asta se intampla alaturi de persoana iubita, cu atat mai bine. Succes in conceperea bebelusului.

danna mi ai rupt sufletul intradevar esti o femeie puternica daca ai reusit sa treci peste asa o nenorocire...Dumnezeu te iubeste.sa fii sanatoasa si sa ti creasca mare fetita si sanatoasa sa te bucuri de ea.foarte trista povestea ta