Podul MinciunilorConstruit pe locul unui turn de poartă al celei de a doua incinte de fortificații, Podul Minciunilor care leagă cele două sectoare ale Pieței Mici, permițând legătura dintre Orașul de Jos și Orașul de Sus, este, fără îndoială locul cel mai încărcat de legendă din Sibiu.
Reprezentând un veritabil simbol al orașului, Podul Minciunilor a fost reconstruit în anul 1859, la fabrica lui Fredericus Hutte, fiind primul din România și al doilea din Europa confecționat din fontă turnată, cu decorațiuni prin traforare și având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului.
Inițial, potrivit cronicilor vremii podul fusese construit din lemn, Emil Sigerius menționând la 1771 că “trecerea pe sub podul minciunilor este iluminată noaptea de trei lanterne și păzită de trei santinele”.
Până la construirea acestui pod, accesul între cele două sectoare ale pieței se făcea pe sub un conglomerat de clădiri, demolat în 1851. Zidul care susține scara înglobează un ancadrament pătrat din piatră, vestigiu al unei construcții medievale. Podul Minciunilor este considerat un loc romantic, unde își dădeau întâlnire îndrăgostiții, deși pe seama acestuia circulă cel puțin patru legende.
Cea mai aproape de adevăr pare a avea la origine o similitudine lingvistică. Din cauza faptului că podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin, i s-a mai spus și “podul culcat”. Ori, în dialectul săsesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciună”. Așa aveau să se țeasă ulterior tot felul de “povești” pe seama podului. Bătrânii locului îi atribuiau chiar și “calități” umane. Ei spuneau că podul “simte” fiecare neadevăr rostit de cei care îl străbat, începe să geamă într-un mod tipic, care dă fiori, încheieturile scârțâie amenințător iar balustrada dă impresia că va ceda în orice moment, mincinosul urmând sa se prăbușească în gol.
O altă legendă vorbește despre faptul că Piața Mică fiind piața negustorilor era, pe cale de consecință și cea a tocmelilor, a negocierilor. Uneori, așa cum se întâmplă în orice troc, existau și clienți păcăliți. Aceștia se întorceau cu marfa cumparată și, în hohotele de râs ale mulțimii, îi aruncau de pe pod pe negustorii prinși cu ocaua mică. În acest fel, aceștia nu doar că nu îi mai înșelau niciodată pe sibieni ci serveau drept pildă pentru toți precupeții necinstiți.
Cea mai “picantă” legendă a podului ținea de curățenia trupească a tinerelor fete care își dădeau întălnire cu iubiții lor, în respectivul loc. Aici se făceau jurăminte de iubire, se punea la cale viitorul îndrăgostiților, se făceau planuri de căsătorie, după ce, în prealabil tinerele susțineau că sunt neprihănite. Când lucrurile se întâmplau să nu stea întocmai, se spune că imediat după noaptea nunții, miresele erau târâte de păr până pe pod, de unde erau aruncate, spre a fi pedepsite în acest fel pentru jurămintele lor mincinoase.
Legat de același “capitol” este și legenda potrivit căreia cadeții de la Academia Militară, după ce furau inimile junelor naïve le promiteau întâlniri sub clar de lună, pe podul respectiv, la care însă, invariabil, ”uitau” să se mai prezinte.
Trecusera 2 ore jumate si eu nu ma mai apropiam de destinatie. Am ajuns dupa.... 4 ore! 
marea majoritate a studentilor raman pe aici 
asa e viata! 
vreau sa vad cum ti-ai continuat traseul (vietii)in sibiu... 
.jpg)
