Bine ati venit Vizitator ( Logare | Inregistrare )

 
Reply to this topicStart new topic
> Povesti Pentru Copii, povesti
mihaela_radu
postare Sep 27 2009, 03:27 PM
Postare #1


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



Povestea Gastii

Demult, in padurea deasa se afla o acsuta mica si ingrijita unde locuia o batrinica. Din cand in cand trecea pe la ea cate un nepotel ce traia la oras si ii aducea de-ale gurii. Intr-o vara, exact cand a inceput vacanta un nepotel pe nume Alin a ajuns la ea cu bagaj oentru cateva zile bune de relaxare si distractie in padurea fermecata asa cum spunea el.
In primele zile baiatul nu facea prea multe. Asculta povestile bunicii, o ajuta la treburile din gospodarie, privea pasarile si animalutele din ograda si ce sa vezi printre toate orataniile batrinica avea si o gasca care vorbea limba noastra a oamenilor. Atat a fost cuminte baiatul caci de atunci el a stat doar in ograda si cat era ziua de lunga el hoinarea printre copaci alaturi de gasca batrina care mergea incet si care povestea baiatului vrute si nevrute. Tot ce a facut ea in tinerete, cum zbura ea peste mari si tari, ce faceau suratele ei, cum a fugit de un vanator si baiatul era tare incantat. Tot timpul punea intrebari si o ruga sa il duca prin toata padurea sa cunoasca cat mai multe locuri sa poata povesti si el la rindul lui colegilor la scoala. Si tot asa in plimbarile lor gasca a ajuns sa-I povesteasca cum a facut ea de a ramas in ograda bunicii si de ce pina acum nu a vb niciodata . Povestea ei suna cam asa.
- Dragul meu voinic esti tinar si fericit, ai familie, colegi , bucurii, insa eu am imbatrinit cu gandul a o sa mai pot zbura vreodata alaturi de suratele mele .
- De ce zici asa gascuta? Normal ca mai poti, ai experienta si toata viata inainte. Bunica iubeste animalele si nu te va pune in oala niciodata. Voi sunteti singurele care ii tineti de urat.
- Ai dreptate , dar nu de bunica ma tem eu. Nici de fiarele padurii nu ma impiedic ca de acum sunt una de-a lor si nu cred ca mi-ar face rau. O singura greseala din trecut ma tine legata de pamint si nu ma lasa sa zbor aproape de nori, sa trec usor peste mari si tari, sa ma plimb de la frig la cald si invers.
- Ce ai facut asa grav si chiar daca ai facut tu detii controlul aripilor tale gascuta draga. Cu vointa orice este posibil.
- Ei, dragul meu prieten ca de acum asa o sa-ti spun. Am petrecut asa mult timp impreuna ca parca te-as cunoaste de-o viata intreaga. Eram odata pe catargul unui vapor care ducea catre aceasta tara. Era vremea sa ne intoarcem aici din nou si alaturi de alte 12 gaste incercam sa ne ajutam si sa ne intoarcem cu bine. Intr-o zi am ajuns pe malul marii de unde se zarea un castel mare si frumos. Eu atunci le-am spus sa trecem sa vedem de aproape si poate om gasi si ceva mancare. Asa au facut si cand am ajuns acolo la unul din balcoane era o fetita mica care tinea in brate o papusica si plingea.m-am asezat in fata ei si ea atunci a zabmit si cu aripile mele ii faceam aer de ii zburau pletele in vant. Pentru o clipa uita supararea iar eu am vrut sa plec. Atunci ea a strigat stai sia sculta durerea din inima mea. Asa am facut. Cu ochii mari fata spuse: gascuta draga. Ma aflu aici din totdeauna. Am tot ce-mi trebuie insa de cand am venit pe lume nu pot sa merg. Nici un doctor nu poate sa rezolve problema mea.
- Si eu cu ce te pot ajuta a fost intrebarea mea ?
- Fetita spuse : o batrina a venit odata la mama si a spus ca asupra castelului nostru a cazut un mare blestem si ca eu nu o sa merg pina cand aici nu va ajunge un suflet curat de pasare ce zboara in imparatia cerului si pe care candva Dumnezeu o va indruma sa vina.
- Si atunci cum vei putea merge? Am spus eu
- Atunci trebuie sa iau de la acea pasare cate o pana din fiecare aripa si sa o duca mama la batrinica sa dezlege blestemul cazut asupra noastra cu rasfringere asupra mea.
- Am stat putin pe ganduri, aveam lacrimi in ochi si m-am pregatit sa plec spunind ca nu eu sunt acea pasare ce o poate ajuta. Si dusa am fost. Am zburat alaturi de celelalte gaste , le-am povestit si deodata am tresarit. Parca imi parea rau ca nu am ajutat fetita macr cu speranta ca isi revenea. Ce conta daca ii dadeam doua pene din cate aveam eu. Macar stiam ca nu este vina mea ca nu poate sa mearga.le-am spus ca ma intorc la fetita si ca o sa le prind din urma pina la destinatie. Ajunsa din nou la castel am remarcat ca fetita adormise cu pausica in brate si cu lacrimi in ochi. Atunci am smuls cu ciocul o pana dintr-o aripa si alta din cealalta, le-am pus frumos linga fetita si am mers mai departe dupa celelalte. Eram aproape de locul unde trebuia sa ne facem cuiburi cand deodata am simtit ca nu mai am putere si m-am prabusit printre crengile unui copac si am cazut in aceasta padurice. Nu am stiut ce-i cu mine cateva zile bune, eram singura, ranita si nemincata si a inceput si o ploaie marunta ca noroc cu crengile copacilor care au reusit sa mai apere cat de cat. Asa am stat aproape o saptamina si aici bunicuta ta m-a gasit si si-a facut mila de mine, m-a luat acasa la ea si m-a tratat pina cand mi-am revenit . cand am fost dusa linga celelalte pasari din curte am incercat sa zbor insa nimic. Nu puteam sa ma folosesc de aripi in acest sens, erau acum doar niste aripi ce ma protejau de frig si ma ajutam de ele sa scutur praful de pe mine. Mi-am dat seama abia intr-o zi in care din departare se auzea muzica buna si mare mare veselie. Era petrecerea de la castel data in cinstea fetitei care acum probali mergea si a faptului ca scapase de blestem. Am aflata asta mai tarziu cand o cioara a venit sa mamince din mancarea mea si care mi-e povestit ce mare bucurie este la castel si ac o pasare asa mare ca mine a jutat o fetita sa mearga oferind penele ei si o vaita pe biata pasare cum a auzit ea ca daca fetita merge datorita penelor, pasarea nu av mai putea zbura niciodata dar ca va capata grai omenesc .
- Cam asa este povestea mea spuse gasca catre baiat.
- Atunci baiatul care asculta cu mare atentie a varsat o lacrima si a zis:
- Dar de ce ai tu nevoie sa zbori. Aici ai tot ce vrei, esti printesa peste padure si ai mai si facut o fapta buna demna de scris in ziar ?
- Asa este baiatul meu dar viata mea frumoasa este alaturi de celelalte gaste si obiceiul este ca atunci cand aici vine iarna sa plecam in tarile calde.
- Nu-i nimic o sa vorbesc eu cu bunica si la iarna sa te tina in casa
- Multumesc prieten drag dar eu niciodata nu o sa uit si am sa mor cu gandul ca voi mai putea zbura macr o data.
- Atunci baiatul ingandurat se tot gandea cum sa o ajute. Ii treceau prin cap mii de idei care pina la urma se dovedeau a nu fi bune. Si a doua zi de dimineata de cum s-a trezit a fugit prin padure, a iesit la un drum, a ajuns pe malul marii si a gait acolo un vapor care tocmai pleca. S-a urcat fara sa fie vazut in el si foarte tarziu a intrat in vorba cu unul dintre oamnii de acolo. Ia rugat sa-i spuna unde se afla acel castel si daca se poate sa il lase si pe el acolo. Asa au facut oamenii. A mers baiatul mult pe jos, avea talpile ranite si buzele crapate de soare. Dar a ajuns acolo. La poarta a ceut sa vorbeasca cu fata care acum era mare. A fost asezat la o masa si cand fata a aparut ela povestit totul. Era uimita sa auda vesti despre gasca ce o salvase si intr-un sufleta alergat la parintii ei cerind sa o ajute sa revada gasca. Impreuna cu baiatul, condusi de multi slujitori au ajuns in padure la casa bunicutei. Bunicas-a speriat mai ales ca m-au vazut alaturi de acei straini si a intrebat:
- Ce cautati voi aici in gospodaria mea/ stiu ca sunt mai amarata dar nu am suparat pe nimeni niciodata. Ce se intimpla. Atunci mama fetei cu un glas blind a spus
- Asa este nu deranjati pe nimeni, din contra noi trebuie sa va multumim ca de mult ai salvat o gasca care noua ne-a facut bine si asupra careia s-a dus blestemul nostru. Au povestit ore intregi si au hotarit sa ia gasca de la batrina totodata facind si o promisiune. Gasca va trai la noi in castel si ptr ca visul ei de a vizita mari si tari sa fie indeplinit noi vom lua un vapor si o vom plimba pe unde va zice iar nepotelul va putea sa vina pe la noi de cate ori vrea sa o vada.
- Asa a fost si multumita gasca mi-a dat si mie o pana in semn de recunostinta.


--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Sep 27 2009, 03:36 PM
Postare #2


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



imi pare rau ptr poveste....o pun din nou

Povestea Gasti





Demult, in padurea deasa se afla o acsuta mica si ingrijita unde locuia o batrinica. Din cand in cand trecea pe la ea cate un nepotel ce traia la oras si ii aducea de-ale gurii. Intr-o vara, exact cand a inceput vacanta un nepotel pe nume Alin a ajuns la ea cu bagaj oentru cateva zile bune de relaxare si distractie in padurea fermecata asa cum spunea el.
In primele zile baiatul nu facea prea multe. Asculta povestile bunicii, o ajuta la treburile din gospodarie, privea pasarile si animalutele din ograda si ce sa vezi printre toate orataniile batrinica avea si o gasca care vorbea limba noastra a oamenilor. Atat a fost cuminte baiatul caci de atunci el a stat doar in ograda si cat era ziua de lunga el hoinarea printre copaci alaturi de gasca batrina care mergea incet si care povestea baiatului vrute si nevrute. Tot ce a facut ea in tinerete, cum zbura ea peste mari si tari, ce faceau suratele ei, cum a fugit de un vanator si baiatul era tare incantat. Tot timpul punea intrebari si o ruga sa il duca prin toata padurea sa cunoasca cat mai multe locuri sa poata povesti si el la rindul lui colegilor la scoala. Si tot asa in plimbarile lor gasca a ajuns sa-I povesteasca cum a facut ea de a ramas in ograda bunicii si de ce pina acum nu a vb niciodata . Povestea ei suna cam asa.
- Dragul meu voinic esti tinar si fericit, ai familie, colegi , bucurii, insa eu am imbatrinit cu gandul a o sa mai pot zbura vreodata alaturi de suratele mele .
- De ce zici asa gascuta? Normal ca mai poti, ai experienta si toata viata inainte. Bunica iubeste animalele si nu te va pune in oala niciodata. Voi sunteti singurele care ii tineti de urat.
- Ai dreptate , dar nu de bunica ma tem eu. Nici de fiarele padurii nu ma impiedic ca de acum sunt una de-a lor si nu cred ca mi-ar face rau. O singura greseala din trecut ma tine legata de pamint si nu ma lasa sa zbor aproape de nori, sa trec usor peste mari si tari, sa ma plimb de la frig la cald si invers.
- Ce ai facut asa grav si chiar daca ai facut tu detii controlul aripilor tale gascuta draga. Cu vointa orice este posibil.
- Ei, dragul meu prieten ca de acum asa o sa-ti spun. Am petrecut asa mult timp impreuna ca parca te-as cunoaste de-o viata intreaga. Eram odata pe catargul unui vapor care ducea catre aceasta tara. Era vremea sa ne intoarcem aici din nou si alaturi de alte 12 gaste incercam sa ne ajutam si sa ne intoarcem cu bine. Intr-o zi am ajuns pe malul marii de unde se zarea un castel mare si frumos. Eu atunci le-am spus sa trecem sa vedem de aproape si poate om gasi si ceva mancare. Asa au facut si cand am ajuns acolo la unul din balcoane era o fetita mica care tinea in brate o papusica si plingea.m-am asezat in fata ei si ea atunci a zabmit si cu aripile mele ii faceam aer de ii zburau pletele in vant. Pentru o clipa uita supararea iar eu am vrut sa plec. Atunci ea a strigat stai sia sculta durerea din inima mea. Asa am facut. Cu ochii mari fata spuse: gascuta draga. Ma aflu aici din totdeauna. Am tot ce-mi trebuie insa de cand am venit pe lume nu pot sa merg. Nici un doctor nu poate sa rezolve problema mea.
- Si eu cu ce te pot ajuta a fost intrebarea mea ?
- Fetita spuse : o batrina a venit odata la mama si a spus ca asupra castelului nostru a cazut un mare blestem si ca eu nu o sa merg pina cand aici nu va ajunge un suflet curat de pasare ce zboara in imparatia cerului si pe care candva Dumnezeu o va indruma sa vina.
- Si atunci cum vei putea merge? Am spus eu
- Atunci trebuie sa iau de la acea pasare cate o pana din fiecare aripa si sa o duca mama la batrinica sa dezlege blestemul cazut asupra noastra cu rasfringere asupra mea.
- Am stat putin pe ganduri, aveam lacrimi in ochi si m-am pregatit sa plec spunind ca nu eu sunt acea pasare ce o poate ajuta. Si dusa am fost. Am zburat alaturi de celelalte gaste , le-am povestit si deodata am tresarit. Parca imi parea rau ca nu am ajutat fetita macr cu speranta ca isi revenea. Ce conta daca ii dadeam doua pene din cate aveam eu. Macar stiam ca nu este vina mea ca nu poate sa mearga.le-am spus ca ma intorc la fetita si ca o sa le prind din urma pina la destinatie. Ajunsa din nou la castel am remarcat ca fetita adormise cu pausica in brate si cu lacrimi in ochi. Atunci am smuls cu ciocul o pana dintr-o aripa si alta din cealalta, le-am pus frumos linga fetita si am mers mai departe dupa celelalte. Eram aproape de locul unde trebuia sa ne facem cuiburi cand deodata am simtit ca nu mai am putere si m-am prabusit printre crengile unui copac si am cazut in aceasta padurice. Nu am stiut ce-i cu mine cateva zile bune, eram singura, ranita si nemincata si a inceput si o ploaie marunta ca noroc cu crengile copacilor care au reusit sa mai apere cat de cat. Asa am stat aproape o saptamina si aici bunicuta ta m-a gasit si si-a facut mila de mine, m-a luat acasa la ea si m-a tratat pina cand mi-am revenit . cand am fost dusa linga celelalte pasari din curte am incercat sa zbor insa nimic. Nu puteam sa ma folosesc de aripi in acest sens, erau acum doar niste aripi ce ma protejau de frig si ma ajutam de ele sa scutur praful de pe mine. Mi-am dat seama abia intr-o zi in care din departare se auzea muzica buna si mare mare veselie. Era petrecerea de la castel data in cinstea fetitei care acum probali mergea si a faptului ca scapase de blestem. Am aflata asta mai tarziu cand o cioara a venit sa mamince din mancarea mea si care mi-e povestit ce mare bucurie este la castel si ac o pasare asa mare ca mine a jutat o fetita sa mearga oferind penele ei si o vaita pe biata pasare cum a auzit ea ca daca fetita merge datorita penelor, pasarea nu av mai putea zbura niciodata dar ca va capata grai omenesc .
- Cam asa este povestea mea spuse gasca catre baiat.
- Atunci baiatul care asculta cu mare atentie a varsat o lacrima si a zis:
- Dar de ce ai tu nevoie sa zbori. Aici ai tot ce vrei, esti printesa peste padure si ai mai si facut o fapta buna demna de scris in ziar ?
- Asa este baiatul meu dar viata mea frumoasa este alaturi de celelalte gaste si obiceiul este ca atunci cand aici vine iarna sa plecam in tarile calde.
- Nu-i nimic o sa vorbesc eu cu bunica si la iarna sa te tina in casa
- Multumesc prieten drag dar eu niciodata nu o sa uit si am sa mor cu gandul ca voi mai putea zbura macr o data.
- Atunci baiatul ingandurat se tot gandea cum sa o ajute. Ii treceau prin cap mii de idei care pina la urma se dovedeau a nu fi bune. Si a doua zi de dimineata de cum s-a trezit a fugit prin padure, a iesit la un drum, a ajuns pe malul marii si a gait acolo un vapor care tocmai pleca. S-a urcat fara sa fie vazut in el si foarte tarziu a intrat in vorba cu unul dintre oamnii de acolo. Ia rugat sa-i spuna unde se afla acel castel si daca se poate sa il lase si pe el acolo. Asa au facut oamenii. A mers baiatul mult pe jos, avea talpile ranite si buzele crapate de soare. Dar a ajuns acolo. La poarta a ceut sa vorbeasca cu fata care acum era mare. A fost asezat la o masa si cand fata a aparut ela povestit totul. Era uimita sa auda vesti despre gasca ce o salvase si intr-un sufleta alergat la parintii ei cerind sa o ajute sa revada gasca. Impreuna cu baiatul, condusi de multi slujitori au ajuns in padure la casa bunicutei. Bunicas-a speriat mai ales ca m-au vazut alaturi de acei straini si a intrebat:
- Ce cautati voi aici in gospodaria mea/ stiu ca sunt mai amarata dar nu am suparat pe nimeni niciodata. Ce se intimpla. Atunci mama fetei cu un glas blind a spus
- Asa este nu deranjati pe nimeni, din contra noi trebuie sa va multumim ca de mult ai salvat o gasca care noua ne-a facut bine si asupra careia s-a dus blestemul nostru. Au povestit ore intregi si au hotarit sa ia gasca de la batrina totodata facind si o promisiune. Gasca va trai la noi in castel si ptr ca visul ei de a vizita mari si tari sa fie indeplinit noi vom lua un vapor si o vom plimba pe unde va zice iar nepotelul va putea sa vina pe la noi de cate ori vrea sa o vada.
- Asa a fost si multumita gasca mi-a dat si mie o pana in semn de recunostinta.


--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Sep 27 2009, 03:46 PM
Postare #3


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



Cele douasprezece fete de imparat si palatul cel fermecat


A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un flacaiandru sarman de parinti. El argatea pe la unii si pe la altii ca sa-si castige hrana vietii. Și fiindca avea darul de a fi curatel, toti flacaii din sat il pizmuiau. Ceilalti argati casunasera pe dansul si-l tot luau peste picior, iara el nu lua aminte la flecariile lor si-si cauta de treaba lui. Cand se adunau seara si barfeau verzi si uscate, el se facea ca nu intelege vorbele aruncate in pofida lui; se arata prostanac. pentru aceasta ei il porocleau zicandu-i cascaundul satului.
Stapanii unde slujea el erau foarte multumiti de dansul si se bateau care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat, fetele isi dau coate si se uitau la dansul pe subt sprincene. Și ce e drept ca aveau la ce se uita. El era curat la fata si chipes; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o coama pe grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niste ochi, neiculita, de bagase pe toate fetele in boale.
Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se intrecea sa-i dea pricina de vorba; dara el nu baga pe nimeni in seama; se facea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de seama, intre ele, il porocleau cu numele de Fat-Frumos al satului. Și de unde sa nu fie asa!
El nu se uita nici in dreapta, nici in stanga, mergea cu vitele la pasune si treaba iesea din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalti argati.
Nu stiu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le pastea el erau mai frumoase decat ale celorlalti argati. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale altor argati, fiindca pe unde le ducea el pasunea era mai cu gust si mai indestulatoare. Pe unde calca piciorul lui se cunostea, fiindca si ierburile se inveseleau.
Pasamite se nascuse in ceas bun si era ursit sa ajunga ceva. Dara el nici habar navea de asta si nici gand n-avea sa se mandreasca, fiinda nu stia ce-i este ascuns in cursul vremilor. Ci smerit, precum il lasase pe el Dumnezeu, isi vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau in oricareva fel, de altii sau de al altora. Și tocmai pentru aceasta flacaii si ceilalti argati il ponosluia.
intr-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland dupa vaci, se dete la umbra unui copaci mare si stufos si adormi; isi si alesese, vezi, loc pentru asa ceva. Era o valcea impodobita cu fel de fel de floricele, toate inflorite, de parea ca da ghes omului sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraias, a carui obarsie venea dintr-un sipot de apa ce iesea din coasta unui delulet, serpuia printre brusturi si alte buruieni pe unde isi facuse loc, si susurul apei parca te indemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era maret si parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui intinse se giugiuleau pasarelele si-si faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se aprindea intr-insul focul dragostei. Desisul frunzelor sale facea o umbra, de parca ramneai la ea. Bag seama, nu era asa cascaund flacaul acesta, si pe nedrept ii atarnau de coada acest ponos ceilalti argati din sat. Cum puse capul jos si adormi.
N-apucase sa doarma, ca de cand incepui sa va povestesc, si o data sari drept in sus.
Visase un vis foarte frumos si se desteptase.
Visase ca unde venise la dansul, mare, o zana mai frumoasa decat toate zanele din cer si de pre pamant, si-i zisese sa se duca la curtea imparatului locului aceluia, ca acolo are sa se procopseasca.
Cand se destepta, isi zise: "Ma, ca ce sa fie asta?" si incepu a se pune pe ganduri; toata ziulica il muncira gandurile si nu se domirea de loc, de loc ca ce sa insemneze un asemenea vis. El nu intelegea ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca.
A doua zi, mergand iarasi cu vitele la pascut, abatu din drum si dete iarasi pe la copaciul cu pricina, si iarasi se culca la tulpina lui, si iarasi visa acelasi vis.
Sculandu-se, isi zise: "Ma, asta nu e lucru curat", si iarasi toata ziulica fu dus pe ganduri.
A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la acelasi copaci sub care se culca, si visa acelasi vis; ba inca de asta data zana il ameninta cu boala si cu toate ticalosiile omenesti, daca nu s-o duce.
Atunci si el, daca se scula si veni acasa cu vacile si le baga in cosar, se infatise la stapanu-sau si-i zise:
- Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc in lume sa-mi caut norocul. Destul am argatit, si pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot si eu salta ceva. Fa bine si-mi da socoteala.
- Da pentru ce, baiete, sa iesi de la mine? Au doara nu te multumesti de simbria ce-ti dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine sezi la mine, si eu voi cata sati dau o fata buna din sat, cu nitica zestricica, sa te mai ajut si eu cu ce m-o lasa inima, sa-ti faci si tu rost aici ca toti megiasii, nu mai hoinari prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un capatai, ca vai de lume.
- Ba, de multumit, sunt multumit de d-ta, stapane; mancare am destula, nu pot sa manii pe Dumnezeu; dara asa mi-a venit mie, sa ma duc in lume, si nu voi ramanea pentru nu stiu ce.
Daca vazu stapana-sau ca este peste poate a-l face sa ramaie, ii dete ce bruma mai avea sa ia, si el pleca, luandu-si ziua buna de la stapan.
Ducandu-se de la satul sau, flacaul ajunse drept la curtea imparateasca si se baga argat la gradina imparatului. Gradinarul fu bun-bucuros sa-l priimeasca, cand il vazu asa curatel, caci dobandise pana atunci cateva bobarnace de la fetele imparatului ca baga argati tot ce este mai uracios si mai scarbos in omenire.
Curatel, curatel, dara hainele de pe dansul erau imoase, deh! ce sa zici, ca de macar. Gradinarul puse de-l imbaie, il primeni si-i dete de imbraca niste haine care sa mai semene a argat la gradina imparateasca. Și cum era de potrivit facut la boiul lui, ii sedesa bine cu hainele ce imbraca.
Pe langa celelalte trebi gradinaresti, slujba lui de capetenie fu ca sa faca in fiecare zi cate douasprezece manunchiulete de flori, si in fiecare dimineata sa le dea la cele douasprezece domnite, fete ale imparatului, cand vor iesi din casa spre a se primbla prin gradina.
Aceste domnite erau ursite sa nu se poata marita pana nu va gasi cineva care sa le ghiceasca legatura ursitei lor si sa faca pe vreuna din ele ca sa iubeasca pe cineva. Ursitele lor le daruise cu patima jocului. Erau nebune dupa joc si pe fiecare noapte rupeau cate o pereche de conduri de matase alba, dantuind.
Nimeni nu stia unde merg ele noaptea de joaca.
imparatul se luase de ganduri cu atata cheltuiala pe condurii fetelor sale si pentru inima lor de gheata, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce venisera in petit.
Pentru aceasta el dase sfara in tara lui si in tarile streine, precum ca sa se stie ca cine se va gasi sa-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare cate o pereche de conduri, poate sa-si aleaga pe care ii va place din ele, si el i-o va da lui de sotie.
El stia ca le tine pe toate inchise la un loc, intr-o camara din palatul sau, incuiate si zavorate cu noua usi de fier si cu noua lacate mari. Dara nimeni nu stia ce fac ele noaptea de li se rup incaltamintele, caci nimeni nu le vazusera pana atunci iesind din casa, caci nu puteau.
Pasamite, lor le era facut ca asa sa-si petreaca vremea in toata viata lor. Asa le era oranda.
Cum se auzi de aceasta hotarare a imparatului, incepu a curge la petitori; ba feciori de domni si de imparati, ba feciori de boieri mari, pana si feciori de boieri mai mici. Și care cum venea se punea de panda la usa domnitelor cate o noapte. imparatul astepta cu mare nerabdare in fiecare dimineata ca sa-i aduca cate vreo veste buna; dara in loc de aceasta, i se spunea ca junii ce se puneau de panda seara nu se mai gasesc dimineata. Nu se stia ce se fac. Nici de urma macar nu li se mai dedea.
Unsprezece flacai o patise pana acum. Ceilalti cari mai erau, incepusera a se codi; nu mai voira sa stea de panda.
Se lipseau de a lua de neveste niste fete pentru care se rapune atati tineri.
Și astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la curtea acestui imparat, sii lasara fetele in plata Domnului; caci nimeni nu mai voia sa-si piarza sufletul pentru un cap de muiere.
insusi imparatul fu coprins de spaima, cum de sa piara asa junii ce voiau sa-i pandeasca fetele, si nu mai cuteza sa indemne pe nimeni.
imparatul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate douasprezece perechi de conduri, si intrase la grije ca o sa-i imbatraneasca fetele in vatra si o sa impleteasca cosita alba, fara sa puie pirostriile in cap.
Argatul de la gradinarie isi implinea slujba cum stia el in legea lui. Și domnitele erau multumite de manuchele de flori ce li le da argatul, si gradinarul de lucrul lui.
El, cand da florile domnitelor, nici nu-si ridica ochii asupra lor; dara cand da florile fetei celei mici, nu stiu de ce, ca se rosea ca un bujor, si-i tacaia inima, de sta sai sara din piept afara.
Fata baga de seama aceasta, insa crezu ca flacaul este rusinos si d-aia se face asa de rosu cand vine inaintea lor.
Azi asa, maine asa, el vedea ca nu e de nasul lui o asa bucatica. Dara ce-i faci inimei? Ea ii da branci si lui, bat-o pustia! si ar fi voit sa se puie si el la panda, si apoi se gandea si la pataniile celor ce pazise inaintea lui.
Fata cea mica se gresi intr-o zi si spuse surorilor cum argatul care le da flori se roseste ca o sfecla cand vine inaintea lor si cum este de curatel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei mai mici, unde incepu sa o dojeneasca cu niste vorbe cam luatoare in ras, cum de numai sa se gandeasca ea a scoate asa vorbe blande pentru un argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a se planisi cuiva.
Baiatului ii zicea inima sa se arate la imparatul cu cererea de a pandi si el, dara sa lasam ca-si cunostea lungul nasului, sa lasam ca nu1 uitase pateniile atator flacai ce pierisera, lui ii era sa nu-si piarza slujba si sa ramaie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va fi gonit de la curtea imparateasca, n-are sa mai vaza pe fetele imparatului, caci dandu-le flori in fiecare dimineata, oricat se feri de vreo patima, totusi gigasiile si frumusetile fetelor de imparat, si mai cu seama cautatura cea blajina a fetei celei mici, il ademenise pana intr-atat, incat, se socotea el, ca daca nu va mai atinge in fiecare dimineata cu degetele sale mainile cele albe ca o coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de imparat, nu va mai putea trai.
Ziua, noaptea, il munceau aceste ganduri si nu stia cum sa faca sa-si implineasca pofta inimei, fara de care, simtea el, ca nu va putea sa mai traiasca.
intr-una din nopti, adormind el cu gandul tinta la dorinta ce-l chinuia de-i rodea baierile inimei, vazu in vis iara pe zana din valceaua cea cu flori unde i se aratase odinioara.
Ea ii zise:
- Sa te duci in unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui de dafin, unul ciresiu si altul trandafiriu; alaturi de dansii vei vedea o sapaliga de aur, o nastrapa tot de aur si un stergar de matase. Sa iei acesti pui de dafin, sa-i pui in doua ghivece frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i stergi binisor cu stergarul cel de matase si sa-i ingrijesti ca pe lumina ochilor tai. Cand vor creste si se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dansii ti se va izbandi tocmai pe tocmai.
Zise si pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i multumeasca barim.
Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se sterse la ochi macar, si dete fuga in unghiul gradinei cel despre rasarit si ramase nauc de bucurie, cand vazu in fiinta toate cele ce ii spusese zana in somn. Acum se sterse si el la ochi, se pipai sa vaza nu care cumva doarme inca si aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se incredinta ca nu este naluca, de noapte, puse mana si lua dafinii.
ii ingriji cum stiu el mai bine, ii sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, ii uda cu nastrapa, ii sterse cu stergarul si, ce sa mai lungim vorba? ii ingriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum ii poruncise zana.
Dafinii cresteau si se imputerniceau ca prin minune. Nu trecu mult si se facura mari. Frumusete ca la acesti dafini nici ca s-a mai vazut.
Cand ajunsera ca d-un stat de om, el veni la dansii intr-una din zile si zise unuia precum il invatase zana:
Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu stergar de matase stersu-te-am,
Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu,
Sa nu fiu vazut de nimeni.
El ramase buimacit de mirare, cand in clipa aceeasi chiar vazu cum se infiinteaza un boboc de floare, cum creste de se mareste si cum se deschide o floare asa de frumoasa, de nu puteai sa te opresti ca sa nu o mirosi. El puse mana de o rupse, o lua si o baga in san; vezi ca asa il invatase zana.
Seara cand domnitele intrara in camara lor cea incuiata si zavorata cu noua lacate mari, ca sa se culce, el se furise binisor pe langa ele si intrara impreuna. El le vedea pe ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le vazu ca in loc sa se dezbrace spre a merge la culcare, ele incepura a se pieptana, a se imbraca cu haine scumpe si a se gati de duca.
El se mira de cele ce vedea si hotari ca sa se tie dupa dansele cu dinadinsul sa vaza pe unde au sa iasa ele, unde au sa se duca si ce au sa faca.
Cand deodata, fata cea mai mare zise surorilor sale:
- Gata sunteti, fetelor?
- Gata suntem, raspunsera ele.
Atunci cea mare din surori batu cu piciorul in pamant, si deodata se deschise in doua dusumeaua casei. Ele se coborara prin acea deschizatura si mersera, pana se ajunsera la o gradina garduita cu zid de arama.
Cand fura sa intre, fata cea mare batu din picior iarasi si portile cele de otel ale gradinei se deschisera. Intrand, baiatul calca pe rochia fetei celei mici.
Aceasta, intorcandu-se repede, nu vazu pe nimeni; si, chemandu-si surorile, le zise:
- Surorilor, banuiesc ca s-a luat cineva dupa mine, ca uite, simtii ca m-a calcat oarecine pe rochie.
Surorile se uitara in toate partile si nevazand nici ele pe nimeni, ii raspunse:
- Nu fii asa banuitoare, soro; cine sa fie aci, ori sa se ia dupa noi. Nici pasare maiastra nu poate razbi pana unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, sa nu se fi apucat rochia ta de vreun maracine si, cum esti tu fricoasa, ti s-o fi parut ca te-a calcat nestine pe rochie. Nu fi asa de usurica!
Ea tacu. Baiatul se tinea dupa dansele.
Trecura printr-o padure cu frunzele de argint, trecura prin alta cu foile de aur, trecura prin alta padure cu frunzele numai diamanturi si pietre nestimate, cari sclipeau de-ti luau ochii, si ajunsera la un elesteu mare.
in mijlocul acelui elesteu se ridica un dambulet si pe dansul niste palaturi cum nu mai vazuse el pana atunci. Palaturile imparatului ramasesera jos de tot pe langa acestea, care straluceau de la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Și asa de cu mestesug erau facute, incat cand te urcai in ele ti se parea ca te cobori, si cand te dedeai jos din ele ti se parea ca te urci.
Douasprezece luntrisoare cu vaslasi muiati numai in fir de cel bun le asteptau la margine. Cum ajunsera, se pusera fiecare in cate una si plecara. Argatul se puse in luntrea fetei celei mici.
Luntrile pornira si mergeau in rand ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici ramanea mai in urma. Vaslasul se mira cum de este mai grea decat altadata si tragea din rasputeri la vasle ca sa ajunga pe celelalte.
Cum iesira la celalalt mal al elesteului, se auzi o muzica, care, vrand, nevrand, te facea sa dantuiesti. Fetele se repezira ca fulgerul, intra in palat si se pusera pe joc cu flacaii cari le pandisera, si jucara si jucara pana ce li se sparsera condurii.
Baiatul se tinu mereu dupa ele. Intrand si el in palat, ce-i vazura ochii? Camara de joc mare si larga de abia puteai sa-i zaresti capataiul. Ea era impodobita numai cu aur, cu pietre nestemate si cu faclii de jur imprejur ce ardeau in niste sfesnice de aur curat, mai mari decat omul. Paretii albi ca laptele straluceau de-ti luau ochii, si cu dungi de aur, impodobite cu zamfiruri si rubinuri de licareau ca focul.
Argatul se puse intr-un colt si privea la toate minunile astea. Și avea si la ce privi, caci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea si el tontoroiul de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc fara a salta, cand canta muzica aia. Pana si sfesnicele si mesele si lavitele din casa saltau.
Și nici pomeneala macar nu este ca sa-si inchipuiasca cineva frumusetea cantarilor si a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute, buciume, cimpoaie si alte multe d-alde astea cantau intr-o unire de ramaneau mart cei mai buni muzicanti din lume.
D-apoi fetele1? Trageau cu foc la niste hori, batuta, braul, ca la usa cortului, de unul singur, piparus si cate jocuri toate, de puteai sa-ti rupi bojocii jucand.
Și jucara si jucara, pana despre ziua. Cand, deodata, incetand muzica de a mai canta, iesi ca din pamant o masa incarcata cu de toate bunatatile, si ce este pe lume, si ce nu este. Se pusera cu totii la masa si mancara si se chefuira cat le poftira inima.
Argatul de la gradinarie sedea in coltul lui unde se asezase si privea, lasandu-i gura apa.
La masa le slujea niste arapi, imbracati in niste haine foarte scump impodobite.
Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se intoarce acasa.
Se intoarsera iarasi pe unde au fost venit. Baiatul se tinea dupa dansele, ca dracul dupa calugar.
Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gand, ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci.
Un freamat puternic se facu atunci in toata padurea, ca de o furtuna ce vine intaratata asupra copacilor; si totusi nici o frunza macar nu se misca din loc, ba nici macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim.
Fetele rasarira.
- Ce sa fie asta, leiculita? zisera.
- Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-si are cuibul in turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin frunze; caci numai ea poate sa razbata pe aici.
Fetele trecura si ajunsera in palatul unde erau incuiate, tot pe unde iesisera.
A doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori fetelor imparatului, ascunse cu mestesug ramurica rupta in manunchiul fetei celei mici.
Domnita se mira cand isi priimi manunchiul de flori, se uita cam cu mila la argat si nu-si putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica intre florile ce priimise.
A doua seara, iarasi asa o petrecura. Baiatul, iarasi pe furis, se tinuse dupa dansele, cu deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarasi intre florile ce dete a doua zi domnitei celei mici.
Fata cea mai mare, iarasi cu cuvinte linistitoare, alina frica surorilor ei cand se auzi freamatul ce se facu in padurea de unde argatul rupse ramurica.
Cand a doua zi domnita cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa intre ele, ii dete un fier ars prin inima.
Ea cauta vreme cu prilej si, prefacandu-se ca vrea sa se primble, iesi preste zi prin gradina si, intalnind pe argat la o cotitura a gradinei, il opri si-i zise:
- De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o in manunchiul de flori?
- De unde o stie prea bine maria-ta.
- Care va sa zica, tu te-ai tinut dupa noi, si stii unde mergem noi noaptea.
- Cam asa maria-ta.
- Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a vazut?
- Pe furis.
- Na o punga de bani, si sa nu scoti nici o vorba despre primblarea noastra de noaptea.
- Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta.
- Daca voi auzi insa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ti taie capul.
Zise ea vorbele astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i se parea ca acest argat din ce in ce se face mai curatel.
A treia noapte cand se duse dupa dansele, tot pe furis, rupse o ramura din padurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, si iarasi se facu freamat printre frunze, si iarasi surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte linistitoare. Domnita insa cea mica, nu stiu de ce, dara in inima ei se strecura o bucurie ascunsa.
in ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant in manunchiul de flori, cata cam pe subt ascuns la argat si-l gasi ca nu se prea deosebeste de fiii de domni si de imparati. Atat i se paru de dragalas.
Argatul si dansul cata asupra domnitei cu ochi galesi, dara tot pe furis, si o vazu ca se tulburase oarecum, se facu insa ca nu pricepe nimic si-si cata de treaba.
Surorile domnitei detera peste dansii vorbind si rasera de dansa si luara cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu si inghiti rusinea. Nu se putea ea mira din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, ii intrase in cap ca acest flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici maiestrele nu le stiau.
Și apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit si blajin il arata cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, si infatisarea, si totul intr-insul avea pe vino-ncoace.
Dupa ce intrara in casa fetele, domnita cea mica le spuse ca argatul de la gradinarie stia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunara la sfat si planuira ca sa-l faca si pe dansul sa-si piarza inima si simtirile, cum facusera si cu ceilalti tineri.
Flacaiandrul insa se furisa si de asta data de intra in camara fetelor, ca sa asculte la sfatul lor.
Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca intre ele ceva pentru dansul.
Acum, dupa ce stia totul, dara totul ce trebuia sa stie, se duse la dafinii lui si zise catre cel trandafiriu:
Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu stergar de matase stersu-te-am,
Da-mi minte si procopseala de fiu de domn si imparat!
Ca si de la rand, un boboc de floare incolti, crescu si se deschise o floare minunata. El lua floarea si o baga in san. Odata cazura de pe fata lui arsaturile de soare si ii ramase chipul curat si luminat, ca si cand atunci il facuse ma-sa. Simti ca in creierii lui se petrece un ce de care nu-si putea da seama. Dara vazu ca incepe a judeca altfel de cum judeca el pana acum. Pasamite se ascutise la minte. Și totdeodata se pomeni imbracat cu niste haine ca ale fiilor de imparati si de domni.
Atunci se duse la imparatul si ceru si dansul sa-i pazeasca fetele, intr-o noapte.
imparatului i se facu mila de tineretele lui si-l sfatui sa-si caute mai bine de treaba, decat sa se rapuie. El starui. imparatul priimi. Acesta nici ca banuia macar a fi argatul de la gradinarie; asa de mult se schimbase.
Cand il arata fetelor si le spuse imparatul ce voieste, nici ele, vezi, nu-l cunoscura. Numai cea mica, fiind cu cuiul la inima, il cunoscu si incepu a tanji de dragoste.
Noaptea urmatoare, cand plecara ele la joc, il luara si pe dansul. El stia ce i se pregateste, dara se feri ca de oala malaiului sa nu dea in clapca.
Ajunsera la palatul vrajit, jucara pana despre ziua, apoi se pusera la masa. I se aduse si lui bautura din care bause toti cari venisera inaintea lui, bautura care trebuia sa-l faca a-si pierde mintile si simtirea, bautura care sa-l piarza si pe dansul ca pe ceilalti.
Atunci unde isi intoarse niste ochi lacramosi si plini de focul dragostei ce-l mistuia, si zise cu grai duios domnitei celei mici:
- Vezi tu? iaca eu ma pierz pentru dragostea ta, daca ai asa inima de gheata.
- Nu, n-am inima de gheata, focul dragostei tale mi-a incalzit-o, raspunse ea. Nu bea. Mai bine voi sa fiu gradinareasa cu tine, decat fata de imparat.
Cum auzi asa, el arunca bautura la spate, si mai apropiindu-se de dansa, ii mai zise:
- Sa nu-ti fie teama, maria-ta, ca gradinareasa nu ai sa fii o data cu capul.
Toti cei de fata auzira vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi si toti cu totul se pomenira in palaturile imparatului. Palatul cel fermecat pieri ca o naluca, ca si cum n-ar fi mai fost pe lumea asta.
Cand ii vazura imparatul, incremeni de uimire cu amandoua mainile pe barba. Flacaul, fostul argat la gradinarie, ii povesti toata siretenia noptilor. imparatul dete pe fata cea mica dupa flacaiandrul cel frumos si dragastos. Apoi se infatisara si celelalte fete cu cate unul din fiii de imparati si de domni pe care si-l alesese. imparatul se indupleca si le dete pe fiecare la casa lor. Și se facu o bucurie mare in toate partile, care bucurie de ar fi o suta de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune.
inainte de a se cununa, fata cea mica intreba pe logodnicul ei cu ce putere facu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor si legatura farmecului ce le tineau inlantuite. El spuse. Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toti oamenii, se duse de taie dafinii si-i baga in foc.
Apoi se cununara si traira o viata fericita, cum se traieste pe lumea noastra asta baltata, pana ce se istovira toti cu totul, in adanci batranete.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.



--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Sep 28 2009, 02:23 PM
Postare #4


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624




Cenusareasa



A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit.
Barbatul avea la randul lui o fiica ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca cat era ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea in pod, pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana in picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei.
Cand termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa".
Cu toate hainele sale ponisite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate.
Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor.
- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina.
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuviintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar place si tie sa mergi la bal?
- Vai, domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.
Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzi. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea.
Cand le pierdu din ochi, se porni sa verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o inlacrimata, o intreba:
- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult ...as dori atat de mult�
Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi o ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.
Cenusareasa pleca sa-l caute.
Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita.
Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.
- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.
Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara in spatele calestii.
Zana o intreba pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?
Zana le atinse cu nuiaua fermecata, si pe indata hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.
Astfel gatita, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita.
Printul stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferidu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea de pretutindeni.
Regele insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si de blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochi la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
In timp ce o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert de ora inaite de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu.
Acasa o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa dim lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori.
A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data.
Printul nu se misca de langa ea, si cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei.
Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior.
Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batul miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care fiul regelui l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.
Cateva zile mai tarziu, fiul regelui daduse de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantoful pe care il gasise.
Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip da le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.
Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.
Cavalerul care aduse condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se apropie cu pantoful de piciorul Cenusareasei, pe care se potrivi fara nici o greutate.
Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care il puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua fermecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
De indata, cele doua surori, o recunoscura si se aruncara la picioarele ei , cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice, spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Peste putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.




--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Sep 28 2009, 07:05 PM
Postare #5


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



Fetita cu parul de aur


A fost odata o fetita care avea un par auriu si asa de frumos incat toata lumea ii spunea Fetita cu Parul de Aur. Fetita traia cu mama ei intr-o casuta, la marginea padurii.
Intr-o zi, ii spuse mamei sale:
-Mamico, pot sa ma duc in padure sa-ti culeg un buchet frumos de flori?
-Ce dragut din partea ta, fetita mea! Dar ai grija, padurea este adanca si sa-r putea sa te ratacesti, ii atrase atentia mama.
O familie de ursi care traia in padure a plecat la plimbare cu fiul lor, Ursuletul, care se juca prinzand fluturi cu plasa. In timp ce ursuletul se juca admiran fluturii care zburau prin aerul proaspat al diminetii, Ursul si Ursoaica se uitau cu multa dragoste la jocul fiului lor, pe fata lor aparand un zambet de incantare.
-Vai ce bine e sa fii copil! - rosti Ursoaica.
-Si mie mi-ar place sa fiu copil! Rosti Ursul tata. Apoi isi continua drumul prin padure, aplecandu-se asupra florilor minunate cu miros imbatator.
Fetita, cum ajunse in padure, incepu sa culeaga flori pentru mama ei: margarete minunate, albastrele si maci rosii ca focul. Cum era atat de preocupate de ceea ce facea, nu-si dadu seama ca inaintase prea mult in mijlocul padurii si ca vremea trecuse. In curand I se facu foame si sete si se simti foarte obosita. Spre norocul ei, zari printre copacii din padure o casuta. Era casuta ursilor! Se apropie tiptil de casa, si se uita prin gaura cheii si cum nu vazu pe nimeni, deschise usa si intra. Inauntru zari o masa mare, intinsa, cu trei farfurii pline cu orez si miere. Vai, ce miros imbietor aveau!
Farfuriile de pe masa erau de marime diferita: una mare, una mijlocie si o farfurie mica. In jurul mesei erau asezate trei scaune care pareau foarte comode. Mai era acolo un fotoliu mare, unul mijlociu si unul mic. Pentru ca ii era tare foame se hotara sa guste din mancarea de pe masa. Manca o lingura de orez din prima farfurie, dar acesta era fierbinte si isi arse limba; apoi gusta din farfuria mijlocie, dar orezul era prea des si in cele din urma, gusta si din ultima farfurie. Si ce sa vezi? Mancarea din farfuria cea mai mica era asa de buna incat manca tot orezul, pana la ultimul bob.
Fetita se aseza intai in fotoliul cel mare, dar pentru ca era prea mare, nu-I placu si se ridica din el; apoi se aseza pe scaunul mijlociu, dar nici acesta nu-I placu:avea perina prea moale. Asa ca se hotara sa se aseze pe cel mai mic dintre scaune, dar in momentul in care se puse pe el, acesta era asa de subred incat se prabusi sub greutatea ei si fata cazu pe podea! Cum era foarte obosita se hotara sa traga un pui de somn. A urcat la etaj, a intrat in dormitor, unde a zarit trei paturi: unul mare, unul mijlociu si unul mic. Intai se culca in cel mare, dar era prea tare si incomod. Se culca apoi in patul mijlociu, dar nici acesta nu I-a fost pe plac pentru ca patura era aspra si o intepa. La urma, il incerca pe al treilea si acesta era atat de comod si cald incat adormi pe loc. Pe vremea aceasta, familia de ursi care locuia in casuta se intorcea de la plimbare. Can ursii au deschis usa de la intrare au simtit pe data ca cineva a umbalt in casa si au inceput sa miroasa toate lucrurile pe rand:
-Cineva, s-a asezat pe scaunul meu! a strigat Ursul-Tata pe o voce groasa.
Cineva s-a atins de perina mea! striga Ursoaica cu o voce mai blanda.
-Cineva mi-a rupt scaunelul! striga Ursuletul cu o voce plangareata. Apoi, intreaga familie s-a apropiat de masa:
-Cineva mi-a folosit lingura! mormai Ursul-Tata cuvocea lui groasa.
-Cineva a mancat din farfuria mea, spuse Ursoaica cu voce ei blanda.
-Uitati-va, cineva mi-a mancat mancarea! N-a mai ramas nici o faramitura! a strigat Ursuletul si lacrimi mari incepura sa se rostogoleasca pe obrajorii sai. Apoi ursii au urcat la etaj.
Ursul-Tata a inceput sa adulmece prin camera si a spus apoi cu vocea sa morocanoasa:
-Cineva s-a culcat pe perina mea!
Cineva mi-a dat la o parte patura, sopti Ursoica.
-Priviti! O fetita doarme in patul meu! striga ursuletul cu o voce surprinsa.
Fetita cu Parul de Aur se trezi brusc la auzul vocilor. Tare s-a mai speriat cand I-a zarit pe cei trei ursi aplecati asupra ei! Se scula repede din pat, o zbughi spre fereastra si se avanta spre padure. Incepu sa alerge spre casa cat o tineau picioarele, repede-repede, fara sa arunce macar o privire inapoi. Si de-atunci incolo, ursii din casuta din padure n-au mai vazut-o niciodata pe Fetita cu Parul de Aur.




--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Sep 30 2009, 08:18 AM
Postare #6


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



Copilul cel istet

A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta. Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet.
Mergand asa fara tinta a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere. Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca.
-Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul.
-Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise sarpele.
Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului.
De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil.
Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala.
Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.-Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara!
Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca. Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri.
Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa. Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el:
-Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant.
Cand sarpele a coborat Kamill a zis:
-Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui.
Pe el copii, aruncati cu pietre!
Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.


--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Sep 30 2009, 08:22 AM
Postare #7


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



Floarea intelepciunii si iarba puterii




Într-un sat neștiut de nimeni își duceau liniștitele zile ale bătrâneții doi oameni nevoiași, dar buni la suflet precum pâinea scoasă din cuptor. Trudiseră din greu o viață întreagă, însă altă agoniseală nu aveau decât o cocioabă, cât să nu-i plouă și să nu-i ningă, două, trei găini prin obor și un cot de pământ. Adevărata lor bogăție erau doi flăcăiandri pe care îi iubeau mai mult decât orice pe lume.
Când au simțit că li se-apropie sorocul, i-au chemat înainte și le-au spus cu blândețe:
- Dragii noștri, zilele omului sunt numărate și nu va mai trece mult până când bunul Dumnezeu ne va chema în împărăția Lui. Oricât ne-am ostenit, noi altă avere, afară de zidurile astea și de cotul cela de țărână, nu vă putem lăsa. Bucurați-vă de ele întocmai ca niște frați. Și vă mai împărtășim o taină: la capătul lumii se află două plante fermecate. Una se găsește în partea răsăritului și poartă numele de iarba puterii, iar cealaltă în partea apusului și îi zice floarea înțelepciunii. Vă simțiți vrednici să purcedeți în căutarea lor?
- Vom face din noapte zi și nu ne vom găsi odihna până ce nu vom intra în stăpânirea lor! au grăit cei doi flăcăi.
- Nici nu cugetați câtă bucurie îmi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate că i se cuvine iarba puterii?
- Mie, tătucă, deoarece sunt cel mai mare, se grăbi să răspundă unul dintre băieți.
- Dacă tu găsești cu cale că îți priește iarba puterii, a ta să fie! Vei pleca în căutarea ei în ziua când noi ne vom găsi odihna veșnică. Fii cu băgare de seamă, numai, să pleci în amurg, pentru că doar așa vei izbândi. Ție, prâsleo, îți rămâne floarea înțelepciunii, dar ciulește bine urechile: porunca este să pleci în căutarea dumisale numai la ivirea zorilor.
Înseninat ca după o binecuvântare, bătrânul tăcu. Mai trecu ce mai trecu și cei doi oameni nevoiași își găsiră liniștea cea fără de sfârșit. Flăcăii îi plânseră ca pe niște părinți drepți și iubitori ce fuseseră și îi îngropară după datina străbună.
Seara s-au îmbrățișat în pridvorul casei, luându-și rămas bun unul de la celălalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apucă spre răsărit. Prâslea mai dormi o noapte în odaia unde văzuse lumina zilei, iar a doua zi, în zori, plecă și el spre soare apune.
Părăsind bătătura sărăcăcioasă, flăcăul ce alesese iarba puterii își făcu o cruce de voinic și se întinse la drum. Și merse zile și nopți de-a rândul, până ce ajunse într-o țară de care nu auzise nici măcar din istorisirile celor mai bătrâni neguțători. Neavând unde-și întinde mindirul peste noapte, rămase acolo, văzând cu mirare că oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tămâie.
- Om bun, întrebă el un drumeț care se nimeri să-i treacă prin-nainte, ce nume poartă țara aceasta unde numai desfătările au căutare?
Potrivite vorbe ți-au ieșit din gură, străine, pentru că te afli în "Țara desfătărilor". La noi, cât este ziulica de lungă, alta n-ai să vezi decât numai mese îmbelșugate, lăutari pântecoși, precum și alte desfătări, câte nici nu îți trec prin minte.
"Nici în basmele spuse de moșu-meu n-am auzit de o astfel de țară", cugetă flăcăul, neștiind ce să facă. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine știe megieșii cum erau și, apoi, păcat de prețiosul său timp... După o scurtă chibzuință, o luă de-a dreptul, înfruptându-se puțin câte puțin din plăcerile care te îmbiau pretutindeni. Azi, așa, mâine așa, se prinseră desfătările de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce să mai zic, începuse să-i dea inima ghes să rămână acolo pentru vecie. Amintindu-și de legământul făcut înaintea părinților, se hotărî: "Am să plec neîntârziat în căutarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate plăcerile din lume, știute și neștiute, gustate și negustate, vor fi ale mele!"
Se întinse la drum și merse, cine mai știe câtă vreme și câtă întindere. Taman când se deprinsese mai bine cu singurătatea, iată că i se arătară în zare turnurile unei cetăți. Avea să intre în "Țara oamenilor lingușitori și a vocilor promițătoare".
Abia trecuse de porțile cele înalte, când, ce să vezi? O gloată numeroasă se strânsese în jurul său.
- Călătorule, grăi un oarecare, de când au fost durate porțile astea, nu am văzut trecând pe sub ele un om mai curajos și mai înțelept decât tine!
- Și mai mărinimos, adăugă altul, lingușindu-l meșteșugit.
- Și mai chipeș...
- Și mai cinstit...
- Și mai cu frica lui Dumnezeu, urmă altcineva.
"Oare ce merite neobișnuite am eu, se întrebă flăcăul, și dacă le am, de unde îmi cunosc străinii aiștea toate tainele?"
Se suci, se răsuci, dar nu găsi răspunsul. La urma urmei, nici nu prea îl mai interesa, câtă vreme era întâmpinat pretutindeni cu cele mai strașnice lingușeli. Nu trecu mult și prinse o iubire adâncă de lingușitorii care se întreceau în a-l lăuda și în a-i face până și cele mai nerușinate hatâruri. Cum era să nu-i placă, dacă era numit regele înțelepților tocmai când făcea câte o boacănă sau mărinimos când se vedea a fi cel mai mare zgârie-brânză? Ce mai calea, valea, trăia omul nostru ca în grădina începutului.
Într-una din zile, o voce apărută ca din senin îi răsună în ureche:
- Dragul meu, o clipă nu mai zăbovi! Ia-ți bocceaua și pleacă neîntârziat în căutarea ierbii puterii. Când o vei avea, vei stăpâni peste o țară mai mare, cu oameni care sunt mult mai meșteri la a te linguși.
Cu strângere de inimă, pentru că ce-i în mână nu-i minciună, își luă ziua-bună de la cei pe care îi îndrăgise atâta și își văzu de drum.
Întâlni înaintea sa munți înalți și pustiuri fără margine, dar nu se dădu învins. Gândul la desfătările din prima țară și lingușelile din cea de-a doua îi dădea putere să treacă peste orice piedică.
La un timp, după ce sparse câteva perechi de opinci și schimbă mai multe rânduri de straie, ajunse într-o țară care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse până atunci. Se afla în "Împărăția orbilor". Căută oameni asemenea celor pe care îi știa, dar în zadar. În loc de plăceri, găsea suferință, iar în loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.
- Spune-mi, omule, întrebă el un bătrân, de ce este atâta jale în țara voastră și, mai cu seamă, de ce ați găsit cu cale să o numiți "a orbilor"?
- Ehei, străine, multă nenorocire vei vedea... La noi, când cârmuitorii devin din cale-afară de trufași, își pierd lumina ochilor. Orbesc și nici măcar nu-și dau seama, conducându-ne ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sărmana țară! Cârmuită după cele mai smintite porunci se duce de râpă, iar oamenii sărmani îndură toate chinurile iadului.
Când auzi una ca asta, fratele cel mare o luă la sănătoasa și nu se mai opri decât la hotarul țării, unde își scuipă în sân, zicând pentru sine: "Ce minciună! Nu se poate ca puterea să te orbească... Tare îmi vine a crede că și-a vârât coada vreun împielițat".
Încredințat de adevărul gândului său, se mai uită o dată în urmă, își făcu semnul crucii și plecă la ale lui.
De acum, drumul era tot mai greu de străbătut. Văzând stâncile uriașe și hăurile înspăimântătoare pe care soarta i le scotea în cale, flăcăul chibzui că nu mai putea fi mult până la iarba puterii. Adevărat, nu peste multă vreme zări un munte, cât cerul de înalt. Era muntele puterii. Își făcu sieși curaj și prinse a se cățăra pe stâncile ascuțite, învăluite în niște vălătuci cu miros de pucioasă. Când ajunse în vârful muntelui, hainele îi erau rupte, opincile sparte, dar inima îi era plină. Avea iarba puterii, care creștea într-un degetar de pământ galben și uscat. Se minună cât de mult semăna cu mătrăguna, dar o îndesă cu băgate de seamă la chimir și se grăbi spre casă.
Înapoiat în țara de unde venise, uită să mai treacă pe la coliba părintească și se duse direct la împărăție, unde se întâmplă că luminatul crai își dădea obștescul sfârșit fără ca Cel de Sus să-l fi bucurat cu vreun cocon. Având iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare făcu el ce făcu și, nu peste multă vreme, se urcă el însuși în jilțul împărătesc.
..Ehei, dar multă vreme a trecut de când nu am mai spus nimic despre prâslea. A găsit el, oare, floarea înțelepciunii?
În dimineața care urmă plecării frățâne-său, își luă și el rămas bun de la pereții cei sărăcăcioși și de la florile frumos mirositoare din fața casei și o apucă spre soare-apune.
Merse cale lungă, întâlnind câmpii întinse și roditoare, munți semeți și păduri întunecate. Îl bătură ploile, îl arse soarele dar nu se opri decât atunci când întâlni o mulțime nesfârșită de oameni.
- Bine v-am găsit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toți în locul acesta?
- Te găsești pe "Tărâmul oamenilor nefericiți", călătorule. Aici se adună oamenii din împărățiile învecinate și, timp de trei zile pe an, își împărtășesc unii altora suferințele, pentru a-și ușura sufletul ori pentru a găsi un sfat.
"Nemaiauzit lucru", gândi băiatul, hotărând să rămână o vreme printre acei oameni.
În cele trei zile își plecă urechea la cele mai felurite suferințe și ascultă atâtea istorii până ce simți că i se umple sufletul de pelin. Luând asupra sa o parte din năpasta acelor oameni, prâslea înțelese că nefericirea nu dormea numai la căpătâiul celor nevoiași.
După cele trei zile, nu mai era suferință pe care să n-o cunoască. Luându-și rămas bun de la noii săi prieteni, prâslea trase aer în piept, se rugă de sănătate și merse la ale lui.
După un drum lung, ce străbătea meleaguri cu păsări cântătoare și grădini înflorite, ajunse într-o țară de care nu auzise nicicând.
- Ce nume poartă împărăția aceasta? vru să cunoască el.
- Te afli în "Țara tăcerii", drumețule, în spuse un oarecare.
- Nemaiauzit nume! De ce se numește astfel?
- Pentru că feciorii de prin partea locului cât și străinii care ne calcă ținutul este musai să îndeplinească un canon.
- Ce fel de canon?
- Timp de un an încheiat ei colindă în lung și-n lat împărăția, luând aminte la tot ce se întâmplă. În acest răstimp, ei privesc și ascultă fără a putea grăi.
- Dar de ce nu le este îngăduit să vorbească?
- Moșii noștri au socotit că numai după un an de tăcere și de învățătură oamenii pot grăi cu folos. Altminteri, numai își răcesc gura de pomană. În acest an, gândurile lor prind cheag, iar cunoașterea li se îmbogățește, fără a fi stricată de vorbe nechibzuite.
De atunci, flăcăul se supuse canonului, perindându-se pe unde îi venea la socoteală. Zi de zi, căpăta noi cunoștințe, iar mintea sa devenea tot mai ageră. Când se sfârși anul, vorbele sale erau cu adevărat mai înțelepte. Mulțumi locuitorilor din "Țara tăcerii" pentru tainele căpătate și își căută de drum.
Înțelepciunea îi făcea inima ușoară, calea mai lesne de străbătut, iar singurătatea mai ușor de îndurat.
Într-o noapte, făcuse popas pe malul unei ape. Spre dimineață i se ivi părintele său în vis și îi zise: «Fiul meu iubit, sunt tare mândru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit și ai deprins o învățătură neprețuită. Dacă nădăjduiești să ajungi la floarea înțelepciunii, îndreaptă-te mai înainte spre "izvorul cunoașterii pământului". Apa lui îți va dezvălui toate secretele. Du-te, fiul meu, și folosește cum se cuvine puterea pe care ți-o va da floarea!»
Se trezi mai devreme și o apucă spre apus, în căutarea izvorului. În câteva ceasuri ajunse. Bău din apa lui cu sete, după care lăsă în urmă izvorul și se îndreptă spre Câmpia cea parfumată, unde creștea floarea înțelepciunii. Merse zi și noapte, până ce drumul se mântui. Acum, înaintea sa se întindea o câmpie cum nu mai văzuse nicicând, plină de flori minunate ce dădeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una îi făcea trebuință. Ca să o culeagă, era musai să aștepte clipa când soarele avea să ajungă în înaltul cerului. Când îmbujoratul se nimeri în locul cu pricina, flăcăul nostru se aplecă fără ezitare, culese floarea cu sfială și o puse la chimir.
Ducând cu sine plăpânda floare de drăgaică, o apucă fără zăbavă spre casa de care îl cuprinse un dor nemărginit. Trecu prin aceleași locuri și, într-un târziu, ajunse în țara dumisale. Acolo, ce să vezi?
Frățâne-său care, pasămite, ajunsese împărat, devenise un om setos de putere, desfrânat și crud. Nimic nu îi mai sta înainte. Având iarba puterii asupra sa, era cu neputință să nu dobândească ceea ce își punea în gând.
Prâslea ce să facă? Se mulțumi cu casa părintească și începu să cultive ogorul de care fratele său nici nu voia să mai știe. Dacă trecu ceva timp și oamenii văzură înțelepciunea flăcăului ca și meșteșugul lui în a tămădui feluritele suferinți, începură să-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca să primească un sfat și nu se întâmpla să plece nepovățuiți. Alții, care umblaseră fără spor pe la toți doftorii, veneau să-și găsească leacul și trebuie să aflați că nici ei nu plecau netămăduiți.
Când îi veni vremea, își luă nevastă tânără, frumoasă și curată la suflet, măcar că era săracă lipită. Acum, avea cu cine împărți puținul pe care îl agonisea din munca ogorului.
Anii treceau și prâslea devenea cunoscut în cele patru zări. Veneau la el oameni fără nici o nădejde. Îi primea pe toți și, fără să le ceară vreo plată, îi vindeca și îi sfătuia. Vezi bine, înțelepciunea îl făcuse, deopotrivă, cunoscător de taine și iubitor de oameni.
În toată această vreme, măria-sa, craiul, trăgea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Îi crescuseră nemăsurat averile, iar pântecul cel îndestulat se răsfrângea precum coca peste marginea copăii. Înconjurat de lingușitori renumiți peste mări și țări pentru meșteșugul lor, dădea porunci tot mai aspre, care îi făceau pe bieții nevoiași să suporte din ce în ce mai greu birurile neomenești.
De nenumărate ori prâslea se gătise să meargă înaintea împăratului și să-l dojenească pentru nelegiuirile lui, dar de fieșcare dată chibzuise că încă nu a venit sorocul unei astfel de înfățișări.
Se nimeri ca într-o zi craiul să îl cheme el însuși înaintea sa. Ce se întâmplase? De la o vreme împărăteasa căzuse la pat și, cu toată silința vracilor, nu i se aflase leacul. Dacă văzu așa, măria-sa își călcă pe inimă și îl chemă pe umilul înțelept, măcar că nu dădea o para chioară pe dragostea de care acesta se bucura în rândul oamenilor.
Înțeleptul intră în iatacul împărătesei și, cum nu erau taine pe care să nu le știe, îi dădu niște plante care o sculară în picioare cât ai clipi din ochi.
- Așa este, luminate împărate, că puterea nu ți-a fost de nici un folos spre a-ți tămădui muierea? întrebă prâslea.
- Așa este, înțeleptule.
Mulțumit de răspuns, fratele cel mic plecă la casa lui.
Mai trecu ce mai trecu și fu din nou chemat înaintea craiului. De data aceasta, poporul, numulțumit de birurile nebunești, amenința cu răzmerița tocmai când un împărat dinspre miazăzi se pregătea de luptă. Înțeleptul aduse înaintea scaunului împărătesc mai mulți țărani destoinici și le grăi:
- Oameni buni, dacă măria-sa vă micșorează birurile, binevoiți să mergeți la oaste pentru a vă apăra țara?
- Mai încape vorbă? ziseră oamenii.
- Te învoiești, împărate, să micșorezi birurile?
- Mă învoiesc, zise el dacă nu avu încotro, bucuros totuși că scăpase de răzmeriță.
Mulțumiți, țăranii luptară mai bine ca niciodată și dușmanul fu izgonit numaidecât din țară. După așa ispravă, fratele cel mic spuse din nou craiului:
- Așa este, măria ta, că puterea nu ți-a slujit la nimic nici de data aceasta?
- Adevărat, recunoscu el cu jumătate glas.
Omul cel înțelept tăcu și se duse la ale sale.
Moș Vreme depănă ce mai depănă din firul său nesfârșit și iată că trimișii împăratului bătură pentru a treia oară la poarta înțeleptului. Ce se întâmplase? Acum, însuși cârmuitorul căzuse bolnav și, temându-se că va închide ochii, era frământat de fel de fel de gânduri.
- Milostivule, grăi împăratul, mi-e teamă că mor și tare aș vrea să-mi mai văd o dată fratele pe care, în ticăloșia mea, l-am dat uitării. N-aș vrea să închid ochii înainte de a-i cere iertare. Ajută-mă să-l găsesc și te voi face omul cel mai bogat din împărăție.
- Sărmane, tot la bogăție îți stă gândul când trupul tău stă gata, gata, să-și piardă sufletul bolnav de atâta trufie?
Împăratul nu zise nimic.
- La ce folos iarba puterii, măria ta, dacă ea te-a orbit într-atâta încât nu-ți recunoști fratele?
- Tu? zise împăratul plângând. Tu ești, frățioare?
- Eu, măria ta, cel care a ales floarea înțelepciunii.
- Bună alegere ai făcut, mai zise împăratul și se stinse sfărâmând în pumn ceea ce mai rămăsese din iarba puterii.
Dacă văzură așa, supușii îl urcară pe prâslea în locul răposatului și se bucurară câte zile au avut de binefacerile florii înțelepciunii.




--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
liliana2u
postare Sep 30 2009, 08:37 AM
Postare #8


mami de blonduta desteapta!
*********

Grup: Golden Members
Postari: 6,886
Inscris la: 10-July 07
Din: Bucuresti
Membru nr.: 5,054



QUOTE(mihaela_radu @ Sep 28 2009, 06:05 PM) *
Fetita cu parul de aur

A fost odata o fetita care avea un par auriu si asa de frumos incat toata lumea ii spunea Fetita cu Parul de Aur. Fetita traia cu mama ei intr-o casuta, la marginea padurii.


frumoase povestioarele, usor adaptate, modificate... fetitei mele i-a spus un baietel mai mare, anul trecut, 'fata cu parul de aur', a sunat atat de frumos, povestea insa nu o stiam, noua ni se potriveste prima parte, ca ne avem una pe alta, ca in rest, nu pleaca nicaieri fara a ei mamica, iubeste natura si se bucura de viata.
Poate adaptam noi povestea asta, sa fie mai frumoasa rolleyes.gif
felicitari pt rabdare si la cat mai multe povestioare oFloare1.gif


--------------------
"Iubirea este cea mai frumoasa muzica din partitura vietii. Fara ea, ai fi un etern afon in corul imens al omenirii" (Roque Schneider)
Un copil exprima parerea lui Dumnezeu ca lumea ar trebui sa continue. (Carl Sandburg)
Tratati-va unii pe altii cu cel mai mare respect, deoarece atunci cand va uitati in ochii altuia, priviti in ochii lui Dumnezeu!

Fericirea din viata ta depinde de calitatea gandurilor tale.

  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Oct 1 2009, 03:55 PM
Postare #9


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624



Doi feti cu stea în frunte



A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
A fost odată un împărat. împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, și în lumea asta era un păcurar bătrân și o păcurăriță, care aveau trei fete: Ana, Stana și Lăptița.
Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paște când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptița, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui și cu păr moale ca lâna mielușeilor, era frumoasă, - mai frumoasă decât surorile sale împreună, - frumoasă, cum numai dânsa era.
Intr-o zi de vara, cand razele soarelui erau mai stamparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga capsune in marginea codrilor.
Pe cand ele culegeau capsunele, indata se aude un sir de tropote, ca si cand ar veni si s-ar apropia o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul imparatului venind ca sa mearga cu prietenii si cu curtenii sai la vanat.
Toti voinici frumosi, crescuti in selele cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai infocat armasar era... cine altul putea sa fie?... fat-voinic feciorul de imparat. Focul cailor se stampara in zarirea celor trei surori si calaretii detera la pas mai incetisor, pana ce, veniti si sositi, se samtira dusi.
- Auzi tu sora! - grai Ana catre sora sa mijlocie, - daca m-ar lua pe mine, i-as framanta o pane, din care mancand s-ar samti si-ar fi tot june si voinic, mai voinic decat toti voinicii din lume.
- Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa, pe care imbracand-o s-ar putea lupta cu zmeii, trecand prin apa fara ca sa se ude, trecand prin foc fara ca sa se arda.
- Iara eu, grai Laptita, cea mai tanara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea in frunte, stea ca luceafarul din zori.
Cand trec pe langa fete, voinicii, chiar si cei imparatesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultand, ei auzira, intelesera, iar intelegand ei sucira fraiele si sarira la fete.
- Sfanta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de imparat! grai feciorul de imparat ridicand la sine in sa pe Laptita cu capsune cu tot.
- Si tu a mea! grai al doilea in voinicie catre Stana, facand si el precum a vazut pe stapanul sau.
- Si tu a mea! grai al treilea in voinicie, catre Ana, ridicand-o si pe ea in sa.
Facand asa, voinicii pornira spre curtea imparateasca...
In ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti intreaga imparatie rasuna de veselia oaspetilor.
Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea in tara ca Ana si-a facut panea; a cules bobi, a macinat, cernut, framantat si a copt panea precum a fost zis la culesul de capsune.
Inca de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti trecura si o noua veste merse in tara ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a perit fuiorul, a tors firele, a tesut panza si a cusut camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune.
Numai a Laptitei vorba nu s-a implinit inca. Dar toate se fac numai cu vremea.
Cand se implini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de intai zi de cununie, feciorul de imparat se arata inaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de ori mai blanda si mai induratoare decat pana acuma, dand de stire ca de aici nainte multa vreme n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte langa sotia sa. Era adica sa se intample - din indurarea lui Dumnezeu - precum a grait Laptita la cules de capsune... si lumea si iarasi intreaga imparatie se bucurau asteptand sa se vada ce nu s-a mai vazut inca.
Hei! dar multe se petrec in lume si dintre multe, multe bune si rele multe!
S-a intamplat adica, ca feciorul de imparat sa aiba si o mama vitrega, iara asta o fata mare in par, pe care a fost adus-o cu sine, avand-o de la cel dintai barbat. Si apoi - vai si amar de acela ce cade in asemenea cuserii!
Dupa gandul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de imparat si stapana peste imparatie, iara nu Laptita, fata cea de pacurar.
Si acum, sarmana Laptita avea sa sufere, pentru ca n-a fost pe gandul vitregei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea, unde o poarta gandul cel bun.
Era acuma in gandul vitregei, ca intamplandu-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de imparat, ca nu e precum este si precum s-a zis.
Nu putea face nimic, fiindca feciorul de imparat stetea de-a pururea, zi si noapte, langa sotia lui. Isi puse dar in gand, ca cu una sau doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea, ramanand Laptita in grija ei, a ei sa fie grija, stia ca nu-i va fi greu sa afie cale si chip.
Cu una, cu doua feciorul de imparat nu se urnea insa din loc. Vorbele zburara in vant si iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, ca maine-poimame, si feciorul de imparat nu se departa de langa sotia sa.
Cand vitrega vazu ca acuma nu e incotro, isi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui imparatie era vecina, spuse cum si ce si grai doua trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de imparat la razboi.
Asta era una buna si cea din urma. Nici nu ramase in zadar!
Feciorul de imparat sari cuc de manie cand ii veni vestea, ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie, precum de mult n-a mai fost... Bataie adica, bataie grozava, bataie intre doi imparati!
Vazu si el ca acum a nu e incotro, ca n-are decat sa faca ce e de facut.
Asa sunt feciorii de imparat! Oricat de in drag si-ar pazi nevestele si oricat de-a dor ar astepta sa-si vada fetii, cand aud de bataie, li se zvarcoleste inima in trup, li se framanta creierii in cap, li se impaienjenesc ochii... lasa nevasta si fetii in grija Domnului si pornesc ca vantul la razboi.
Feciorul de imparat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum numai el se bate si, cand in a treia zi a crapat zorile, iarasi a fost la curtea imparateasca, sosind cu inima stamparata prin lupta si cu ea plina de dor nestamparat, sa stie ce e si cum, de cand s-a dus!
Hei! Dar ce-auzi? Ce vazu? - Imi vine nici sa nu mai povestesc, cand vad atata rautate, atata suflet fara mila si urata si suparacioasa si grozava treaba, incat nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu!
Adica - a fost asa, in clipita cand stelele se sting pe cer, cand feciorul de imparat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a coborat darul lui Dumnezeu si s-a intamplat intocmai precum a fost zis Laptita: doi feti frumosi, feciori de imparat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi in frunte.
Dar era ca lumea sa nu-i vada!
Vitrega, rea precum era in gandul ei, in pripa puse catei in locul copiilor feti frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua in frunte ii ingropa in coltul casei, tocmai la fereastra imparatului.
Cand feciorul de imparat intra in casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus in patul Laptitei.
Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de imparat vazu cu ochii si asta era destul. Laptita nu si-a tinut vorba, si acuma nu ramase decat sa-si ajunga pedeapsa.
Feciorul de imparat n-avu incotro. isi calca pe inima si porunci sa o ingroape in pamant pana la sanisori, ramaind asa in ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea, cand cineva cuteaza sa insele un fecior de imparat.
Intr-alta zi - apoi - se facu pe gandul vitregei. Feciorul dc imparat se cununa a doua oara si iarasi rasunara veseliile de nunta trei zile si trei nopti.
Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta!
Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna in pamant.
In locul in care erau ingropati, crescura doi paltini frumosi. Cand vitrega ii vazu crescand, porunci ca sa-i starpeasca din radacina.
- Lasati-i sa creasca! porunci imparatul. Imi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut inca.
Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt an, iara in crepetul zorilor, cand se sting stelele pe cer, trei ani intr-o clipita. Cand se implinira trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mandri si nalti, ridicandu-se cu crengile lor pana la fereastra imparatului, si apoi, cand adia vantul si se miscau frunzele, imparatul asculta, asculta zile intregi la soptirea lor. Ii parea ca aude un suspin neincetat, ca o plangere pusa in vorbe neintelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea il tinea treaz. Il cuprindeau fiori in auzul acestei soptiri si totusi ii parea ca n-ar putea sa fie fara de ea.
Vitrega simti insa ce e si cum. Isi puse de gand, ca cu orice pret sa starpeasca paltinii. Era greu, dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacramile mincinoase.
Intr-o dimineata imparateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si incepu sa-l ademeneasca cu dezmierdari si vorbe de dragoste. Mult a tinut pana la ruptul firului, dar in sfarsit... si imparatii sunt tot oameni.
- Bine! grai feciorul de imparat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa starpim paltinii: dar din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.
Imparateasa se multumi cu atata.
Paltinii fura taiati si nici nu se innopta bine pana ce paturile erau facute si puse in casa imparatului.
Cand feciorul de imparat se culca in patul nou, ii parea ca se samte de o suta de ori mai greu decat pana acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara imparatesei i se parea ca zace culcata pe spini si maracini, incat toata noaptea nu putu dormi.
Dupa ce imparatul adormi, paturile incepura sa scartaie si din aceste scartaituri imparateasa scotea un inteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe, pe care nimeni nu le pricepea decat numai dansa.
- Ti-e greu fratioare? intreba unul dintre paturi.
- Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea imparatul, - mi-e bine, caci pe mine zace iubitul meu tata!
- Mie mi-e greu. zise celalalt pat, caci pe mine zace un suflet rau!
Si tot asa vorbira paturile in auzul imparatesei pana in crepetul zorilor.
Cand se facu ziua, imparateasa isi puse de gand sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si cand imparatul merse la vanat, le puse pe aceste pe nestiute in casa, iara paturile de paltini le arunca in foc pana la cea mai mica scandura.
Focul ardea; iara in pocnirile focului imparateasa parea ca aude tot acele vorbe de inteles nepriceput.
Dupa ce paturile arsera, incat nu ramase nici macar o bucatica de carbune, imparateasa aduna cenusa si o arunca in vant, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si noua mari, ca parte cu parte in veci sa nu se mai afle.
Ea n-a vazut insa ca tocmai atunci cand focul ardea mai frumos, se ridicasera in sus doua scantei si, iesind la lumina. cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara, cazute aici, cele doua scantei se prefacura in doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atat de frumos ca si cellalt, tocmai atat de bland, cu lana tocmai atat de stralucita. Doi miei, fiecare pret d-o imparatie!
Cand imparateasa vazu mieluseii pascand pe sub ferestrele imparatului, sari plina de bucurie la dansii, ii lua in brate pe amandoi si-i duse la sotul sau.
Din clipita asta feciorul de imparat zi si noapte nu se gandea decat la mielusei. Ii parea ca in fiecare zbieret iesit din gura lor in fiecare privire afla ceva care ii cadea greu si totusi ii usura inima.
Vazand ca sotul sau a indragit mieluseii, imparateasa iarasi prinse gand rau si nu se impaca pana ce, cand cu bine, cand cu rau, cand cu vorbe dulci si cand cu plans, nu facu pe feciorul de imparat ca sa se invoiasca cu pierzarea mieluseilor.
Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu manca, imparateasa puse sa se arunce in foc... in foc si piele, si lana, si oase, si tot ce a mai fost.
Nu mai ramase nimic.
Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului in care s-a spalat carnea, intre crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Cand apoi slujnica imparatului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu paraul pana in apa cea mare, care curgea prin mijlocul imparatiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si celalalt, deopotriva, ca sa se stie, ca sunt frati gemeni.
Intr-o zi pescarii imparatesti se sculara dis de dimineata si-si aruncara mrejele in apa. Tocmai in clipa cand cele din urma doua stele se stansera pe cer, unul dintre pescari ridica mreja si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur.
Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minunara, hotarara ca, asa vii precum sunt, sa duca pestisorii la imparat si sa-i faca cinste.
- Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre pestisori.
- Ce sa fac dar cu voi? - intreba pescarul.
- Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa inotam in roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pana ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor.
Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa inoate in roua, ii puse la soare si nu veni pana ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei.
Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti frumosi cu parul de aur si cu stea in frunte, unul ca celalalt, meat cine li vedea, trebuia sa stie ca sunt gemeni.
Copiii crescura repede... In fiecare zi un an, in fiecare noapte un alt an, iar in crepetul zorilor, cand stelele se stangeau pe cer, trei ani intr-o clipita, si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori in varsta, de trei ori in putere si tot de trei in intelepciunea mintii. Cand se implinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani in varsta, de douazeci si patru in putere si treizeci si sase in intelepciunea mintii.
- Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar.
Pescarul ii imbraca frumos pe amandoi, le facu cate o caciula de miel, pe care o trasera pe cap, ca nimeni sa nu vada parul de aur si steaua in frunte, apoi fetii pornira catre curtea imparatului.
Era ziua mare cand ajunsera la curte.
- Vrem sa vorbim cu imparatul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta incarcat de arme la poarta curtii.
- Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, ii raspunse strajerul.
- Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrand indaratnic pe poarta.
Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dansii precum trece argintul viu printrc degete. Cu trei pasi inainte si alti trei in sus se pomenira tocmai inaintea casei celei mari unde imparatul ospata cu curtenii sai.
- Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa.
- Nu se poate, raspunse un slujitor.
- Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga celalalt fat, cotind indaratnic pe slujitori in dreapta si in stanga.
Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o imbulzeala si o larma inaintea usii, incat rasuna curtea.
- Ce e acolo afara? intreba imparatul manios.
Fetii se detera pacinici cand auzira vorbele tatalui lor.
- Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrand la imparatul.
- Cu putere? Cine sa intre cu putere in curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga imparatul intr-o rasuflare.
- Nu stiu,inaltate imparate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de lei, incat au strabatut prin strajuirea de la poarta si acum ne dau noua de lucru! s-apoi de indaratnici ce sunt nici caciulile nu si le iau din cap!
Imparatul se rosi de manie.
- Scoateti-i afara, striga el, inhatati-i cu cainii!
- Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plangand de asprimea ce auzira, si pornira in jos pe trepte.
Cand erau sa iasa pe poarta, ii opri un slujitor ce venea in ruptul sufletului.
- A zis imparatul sa veniti, ca imparateasa vrea sa va vada! Baietii se gandira putin, apoi se intoarsera, suira treptele si intrara la imparatul cu caciulele in cap.
Era o masa plina, lunga si lata, iar pe langa masa toti oaspetii imparatesti, in capul mesei imparatul si langa dansul imparateasa sezand pe douasprezece perini de matasa.
Cand baietii intrara, cazu una dintre perinile pe care sedea imparateasa. Ea ramase pe unsprezece perini.
- Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti.
- Acoperamantul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem.
- Ei bine! grai imparatul imblanzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramaneti precum sunteti! Dar cine sunteti?De unde veniti? si ce voiti?
- Suntem doi frati gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta in doua, jumatate in pamant si jumatate in cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale indelungata si am grait cu suflarea vanturilor si am vorbit in limba fiarelor si am cantat cu valurile de apa, iar acuma, in grai de om, voim sa-ti cantam un cantec, pe care-l cunosti fara sa stii!
De sub imparateasa sari a doua perina.
- Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau.
- Ba nu, lasa-i sa cante! raspunse imparatul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cantati baieti!
Imparateasa tacu, iar fetii incepura sa cante povestea vietii lor.
- A fost un imparat... incepura fetii: de sub imparateasa cazura trei perini deodata.
Cand fetii sfarsira cantecul, sub imparateasa nu mai era nici o perina, iar cand ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si stelele in frunte, oaspetii, curtenii si imparatul isi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina de atata stralucire.
Si s-a facut apoi, precum de la inceput a fost sa fie. Laptita fu pusa in cap de masa langa sotul ei; fata vitregei ramasa cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gandul rau o legara de coada unei iepe nebune si inconjurara tara de sapte ori cu ea, incat lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine incepe cu rau, cu rau sfarseste.




--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
mihaela_radu
postare Oct 30 2009, 03:16 PM
Postare #10


Evelyne
****

Grup: Top Members
Postari: 632
Inscris la: 2-July 09
Din: Varias...Jud Timis
Membru nr.: 97,624




Frumoasa din Padurea Adormita

A fost odata, in vremurile de demult, un imparat si o imparateasa.
Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc.
La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospat, iar bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu mai auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse:
"-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri."
La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si spuse:
"-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta.
Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o buna zi, hoinarind singura prin palat, dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului.
"-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea." Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in.
"-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din calea afara. Pot sa incerc si eu?"
In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune.
Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias, credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe bucatar, pe ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu sa creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri n-a mai calcat picior de om.
Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra fioros. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.
Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomenit, au trait fericiti pina la adinci batrineti ...








--------------------
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Reclama
postare
Postare #


Reclama









Reclama
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
Quote Post

Reply to this topicStart new topic

 

RSS Versiune Lo-Fi Acum este ora: 28th March 2024 - 12:27 PM