Dragoste Optiuni

[mamiralu]

Flirtul - prima treaptă spre înşelarea partenerului
Multi tineri flirteaza pentru a-si face o prietena, unii flirteaza pur si simplu de dragul flirtului, iar altii au flirtat si nici macar nu au fost constienti de acest lucru. Din pacate putini sunt cei carora flirtul le da mustrari de constiinta, si sa-i faca sa caute adevarul despre acest fenomen (cel putin in randul tinerilor)

In cele mai multe cazuri baietii flirteaza activ iar fetele pasiv. Baietii sunt mai directi in gesturi si se fac usor intelesi datorita naturii masculine, mai atrasa de partea sexuala. Fetele in schimb, sunt mai rezervate, incearca sa joace pe degete cat mai mult partenerul de flirt: vorbe dulci, priviri frumoase, gesturi seducatoare, atingeri accidentale si multe alte tehnici. Dar pana cand este discutie si cand incepe flirtul ?

Noi stim ca am fost atentionati clar de Domnul Hristos “ati auzit ca s-a zis celor de demult: “sa nu savarsesti adulter. Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui” (Ev. Matei Cap. 5: 27-28)

Nimeni nu este ferit de acest subtil păcat, nici cei căsătoriţi, nici cei maturi, nici cei în vârstă, nici măcar monahii. Ţin minte cum un monah din pustie a văzut odată chipul unei femei şi apoi în zilele următoare diavolul l-a ispitit cu desfrânarea tocmai prin închipuiri cu acea femeie. De multe ori bariera dintre discuţie şi flirt este insesizabilă. Nu este nici o problemă pentru cei care n-au prieten sau prietenă sau nu sunt căsătoriţi, să încerce să se facă plăcuţi…. e ceva absolut normal….femeia e atrasă de bărbat şi bărbatul de femeie. Dar e o mare problemă când flirtezi doar de dragul flirtului sau flirtezi deşi ai pe altcineva sau eşti căsătorit.

E o mare problemă pentru că flirtul e prima treaptă spre înşelare, e un mic antrenament spre pacat, şi dacă azi ai flirtat puţin în joacă, în trafic sau la servici, sau cu domnişoara de la Vodafone, data viitoare ai să-ţi testezi farmecul şi cu altcineva, nu de alta…. doar ca să vezi dacă încă mai eşti atrăgător. Gândeşte-te dacă prietenul (a) era lângă tine când flirtai ce părere ar fi avut oare? Dacă vrei să vezi dacă flirtezi, imaginează-ţi că cel drag al tău e lângă tine şi gândeşte-te dacă i-ar place ce faci. Credeţi-mă este cel mai bun mod de a-ţi da seama dacă greşeşti.

Dacă nu poţi să-ţi imaginezi asta, atunci adu-ţi aminte cum te comportai cu persoanele de sex opus când cel drag al tău era de faţă., adu-ţi aminte cât erai de rezervat, cum încercai să nu întreci limitele.

Ştim prea bine ce spune Domnul: “Ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi voi mai întâi lor”. Nu ţi-ar place ca cel drag să flirteze, să se simtă bine cu altcineva când tu nu eşti lângă el (ea).

Sfinţii Părinţi ne atenţionează să nu stăm la vorbă multă cu femeile căci fără să vrem ne vor atrage în mrejele lor, prin vorbele dulci, prin privirile inocente, prin slăbiciunea firii lor… Nu te bizui pe faptul că rezişti să nu flirtezi chiar dacă stai mult cu persoana respectivă că s-ar putea să cazi, mai bine fugi de ispită.

De la flirt unii au ajuns foarte departe…. la înşelare, la adulter, la stricare prieteniilor, a famiilor, la copii fără părinţi, la certuri, la bătăi. Vezi ce poate face un schimb de vorbe “nevinovat”?!? Flirtând dai drumul ispitei în inima ta, şi ai să suporţi consecinţele mai târziu. Pe moment o să-ţi placă, dar pe viitor poate vei regreta.

(Claudiu)

[mamiralu]

M-a părăsit! (Eşecul în dragoste)
Offff, cât de amară este suferinţa in dragoste!… mai amară decât fierea, şi cât de amar este eşecul în iubire…mai amar decât pelinul! Numai cei care au trecut prin asta cunosc gustul acestei dezamăgiri cumplite. Inima în două se rupe şi sufletul tremură din toate incheieturile atunci când dragostea îi este rănită. Şi din păcate din ce în ce mai multe suflete poartă aceste răni, de parcă iţi vine să şi spui că “Dragostea-i un război nedrept”

Milioane de inimi zac invalide, adânc rănite şi neputinciose pe întreg pământul, şi mai rău de-atât că cele mai multe bat în pieptul tinerilor de astăzi.

Iar dacă nu ar fi de-ajuns toate acestea, diavolul, ucigaş de oameni, atât aşteaptă ca să robească cu deznădejdea şi disperarea inima cazută la pământ, pentru a arunca-o în focul cel veşnic prin poarta sinuciderii fizice şi sufleteşti. Da! există şi sinucidere sufletească.

Întotdeauna când eşti rănit în dragoste ai tendinţa să-ţi pierzi încrederea în oameni, şi de durere cei mai mulţi fac greşeala de a-şi pune lacăt pe inimă, fără să se mai gândească la Hristos. Ani de zile din viaţă, mulţi işi poartă sufletul în spate ca un cadavru, fără a mai fi în stare să zâmbească, să se dăruiască şi… să iubească. Aceasta este sinuciderea spirituală, când stai ca o frunză purtată în vânt, căutând afecţiunea doar pentru a evita singurătatea şi plictiseala. Păcat, pentru că dacă nu ar fi fost Hristos atunci chiar ar avea sens să te întrebi de ce să iubeşti, dar pentru că Hristos a biruit suferinţa pe cruce, lucrurile stau cu totul altfel.

După multe “De ce tocmai eu?” spuse fără răspuns, se întâmplă ca inima să se smerească şi în sfârşit să se roage sincer Domnului. Atunci apare şi raspunsul la cauza tuturor suferinţelor tale: “Pentru că ai încercat să iubeşti în afara lui Hristos”. Dumnezeu este însăşi iubirea, şi pentru că mulţi dintre noi am vrut să iubim pătimaş, în afara poruncilor lui Dumnezeu…suferim. Suferim pentru că fiind făcuţi din iubire şi pentru iubire, totuşi trădăm iubirea. Suferim pentru că nu am vrut să ştim cum să iubim.

Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec:

În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu, sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecatoare, defapt este nevrednică să poarte numele de iubire, intrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei, şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeste pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiasca trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt “adezivul” dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere.

Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu.”Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim.

De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilitaţile vieţii de familie şi încearcă să “fure” doar plăcerile, dar pentu asta mai devreme sau mai tarziu regretă amarnic.

O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când iţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei.

Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumatatea. Oooo! cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştieţi de acest lucru…atât de simplu.

Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.

Inima nu o vindecă decât Dumnezeu, şi o vindecă desăvârşit, numai să vrem. Aşadar, pentu a putea porni pe drumul căsătoriei, trebuie să cerem vindecare de la Domnul, pentru că bolnavi şi şchiopătând cu inima nu ajungem departe, iar la prima încercare mai grea ne prăbuşim.

Pentru toţi cei care au suferit şi suferă din dragoste, arătând stăruitor către Hristos, aş scrijeli pe largul cerului ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.

“Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea, iubirea şi iertarea noastră, revenindu-mi în fire ca fiul risipitor, strig din stăfundul inimii mele şi din toata puterea mea: Nu mă lăsa Doamne, nu mă lăsa! Vindecă-mi durerea cea grea a sufletului şi amarul inimii căci zac neputincios la pământ şi n-am putere să mă mai ridic. Tu singur eşti doctorul inimilor şi sufletelor noastre şi doar la Tine găsesc vindecare pentru rana cea rea a iubirii nedrepte. Inima flămândă de iubire am hranit-o cu păcat şi cenuşa iluziilor, incât zac acum în lacrimi multe şi întristare grea. Dar nu-mi pierd nădejdea şi strig “Zideşte-mă din nou Doamne, zidirea ta căzută”. Imi cer iertare Doamne că, în nebunia mea, am încercat să iubesc in afara Ta şi-ţi multumesc pentru amarul pe care l-am gustat, căci m-a facut să mă întorc la Tine iar acum te rog stăruitor: Invaţă-mă Doamne să iubesc cu iubirea Ta şi, cu lacrimi de pocăinţă spălându-mi inima, să primesc dragostea. Amin.”

[mamiralu]

Cele 8 gânduri ale răutăţii. 5. Despre duhul întristării
A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai în­găduie să-şi facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blînd şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-1 ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile rău­tăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV, 23). Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl um­ple de amărăciune şi de nepăsare. In sfîrşit, îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală.

Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce sin­gur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. Cînd, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndrep­tăţite”, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri.

De aceea, tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoa­te pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace” (V, 23). Deci mai întîi trebuie să luptăm împotri­va duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul.

Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău” (2 Cor. VII, 10). Căci întristarea cea după Dum­nezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sînt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrînarea.

De la întristarea cea potrivnică însă cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trân­dăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune. De această întristare sîntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dum­nezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin pe­trecerea cu oamenii cuvioşi.

[mamiralu]

---

Cele opt gânduri ale răutăţii: 1.Despre înfrânarea pântecelui
Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotriveşte îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul pos­turilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Pă­rinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie si aceeaşi vîrstă; apoi si din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe trupului. Insă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbui­bare şi de săturarea pîntecelui.

Iar postirea în fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: Cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste mă­sură se foloseşte adeseori si de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trîndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet ne­păsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici pos­magul nu-l pot folosi ca hrană toţi.

Şi au zis Părinţii că unul mîncînd două litre de pîine e încă flămînd, iar altul mîncînd o litră sau şase uncii se satură. Deci precum am zis mai înainte:, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mîncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umple pîntecele nasţe sămînţa desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă.

In Sodoma nu aburii vinului sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbui­barea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii cînd dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atît să ne slujim, cît să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.

Regula înfrînării şi canonul aşezat de Părinţi acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pînă mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicînd: „Grija trupului să nu o faceţi spre pofte” (Rom. XIII, 14) n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvîrşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce.

Infrînarea de la iubi­rea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie care înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mînie, de la întristare, de la slava deşartă şi mîndrie înfăp­tuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a su­fletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrînarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a sătu­rat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintîi trebuie să ne fie înfrînarea stomacu­lui şi supunerea trupului nu numai prin post, ci prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărăţia cerurilor.

[mamiralu]

Umilinţa iubirii este o forţă teribilă
Credinciosii adevarati sunt intr-o continua lupta cu pacatul si de aceea ei ard de dorinta dupa dragostea lui Hristos. Aceasta dragoste nu este decat rabdarea, bunatatea, milostivirea Sa, poate si mai mult de atat. Nu am cuvinte sa exprin dragostea Domnului pentru noi toti!

Cei ce au dragoste pentru El, stiu sa biruiasca toate ispitele ce apar in timpul luptei. Adancimea bunatatii Lui ne ajuta sa trecem cu bine peste toate incercarile si necazurile vietii. Astfel, de la credinciosi putem ajunge incredintati. Ne incredintam viata, grijile in mainile Lui. Suntem nevrednici de binefacerile Lui, si totusi El ni le ofera.

Faptul de a-L primi continuu pe Dumnezeu, de a-L dori din toata fiinta, îl conduce pe credincios la adevarata umilinta. Cu cât vrea mai mult sa se predea astfel Stapânului sau, cu atât mai mult el trebuie sa se simta mic si sarac, slab si încrezator în bratele Tatalui. Atunci rugaciunea sa declanseaza puterea: “Umilinta iubirii este o forta teribila, cea mai puternica din toate”, spune staretul Zosima în Fratii Karamazov de Dostoievski.

Constiinta vie ca apartinem lui Iisus, ca El este Stapânul vietii noastre si ca El tine destinul nostru, provoaca un astfel de sentiment de libertate în adâncul fiintei noastre încât chiar situatiile care par fara nici o iesire se deschid ele într-un mod tainic, în interiorul si exteriorul nostru.

Rugaciunea de incredintare în mâinile lui Dumnezeu, deschide un izvor de bucurie vesnica în noi. Dar si invers, trairea repetata si perseverenta a bucuriei profunde, oricare ar fi circumstantele exterioare, conduce în mod sigur la o si mai mare incredintare. Cine nu cauta bucuria? Cine o gaseste dar nu este cea Adevarata; este doar o bucurie trecatoare creeata de lucrurile lumesti, de duhurile necurate. Unde este bucuria de la Tatal? In linistea sufletului aflam bucuria, si avem constiinta prezentei lui Dumnezeu. Si unde este Dumnezeu cu darul Sau, acolo nici un lucru nu este greu. Ea nu se ascunde in grija celor lumesti, ci in unirea noastra cu Dumnezeu. In alaturarea noastra cu El. Sfantul Vasile cel Mare spune: ,,Cel care se alătură lui Dumnezeu, să îmbrăţişeze sărăcia pentru totdeauna şi să fie străpuns (fixat) în teama de Dumnezeu, potrivit celui care a spus: ”Străpunge cu firea Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut”.

Siguranta ca Dumnezeu este cu noi si ca ne daruieste toate cele de trebuinta este dusa pana la aceea ca se nimiceste orice temere: “De-as umbla pe valea umbrei mortii (de-as fi pandit de moarte), de rele nu m-as teme, caci Tu cu mine esti” (Psalm 22).,, Incredintarea in Dumnezeu ne face hotarati impotriva tuturor celor negative si, orice s-ar intampla, chiar de-am fi panditi de moarte, avand incredintarea si fiind patrunsi de adevarul ca Dumnezeu este cu noi, n-avem nici un fel de teama.” (Parintele Teofil Paraian)

Dar ce putem face cu duhurile cele necurate? Am spus ca ele trebuiesc indepartate, dar ne este peste putinta orice am face. Nu avem rabdare si parca credinta noastra se slabeste din ce in ce mai mult.

Incredintati Domnului si nerabdarea si nestapanirea voastra! Cereti-I un “duh smerit si linistit” si invatati sa fiti uniti in Hristos si ve-ti primi pacea Domnului. Prin rugaciunile de dimineata noi ne incredintam Lui; ii cerem sa ne lumineze si sa ne apere in tot parcursul zilei de vrajmasii vazuti dar si de cei nevazuti.

,,Încredinţarea noastră în mâinile lui Dumnezeu este cea mai profundă şi mai preţioasă faptă a noastră. Se petrece fulgerător, la fel ca toate celelalte, însă nu la fel se şi dobândeşte, ci sporeşte treptat, pe parcursul unei perioade mai mari sau mai mici de timp, în funcţie de posibilităţile şi simţul cel bun al lucrătorului. Originea ei o aflăm la convertire, când este însămânţată, fiindcă atunci cel ce se pocâieşte rosteşte neapărat şi cuvintele acestea: „voi părăsi răul şi voi lucra binele; numai să nu mă lipseşti, Doamne, de ajutorul harului Tău”. Cu această stare lăuntrică, creştinul păşeşte în arena nevoinţelor ascetice şi se osteneşte cu multă osârdie, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, însă este de la sine înţeles că râvna merge înainte, şi apoi vine ajutorul.”

Trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu este Făcătorul, Creatorul făpturii şi al omului, dar în acelaşi timp şi purtătorul de grijă si datatorul a tot binele. “În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 9-10).

Doamne ajuta!

[mamiralu]

Divorţul nu e niciodată o variantă, pentru un creştin
Am observat că societatea în care trăim astăzi este foarte permisivă şi încurajează divorţul prin pârghiile şi concepţiile ei. Divorţul nu este o opţiune, divorţul nu e “asul din mânecă” când apar probleme în familie, nu! Doamne fereşte! Se vorbeşte prea simplu de divorţ, se aduce aminte de el prea uşor. Divorţul în foarte multe cazuri nu e o soluţie.

Dacă te-ai certat o dată - de două ori cu cel iubit, asta nu înseamnă că gata! s-a terminat. Dacă soţia te-a supărat şi nu face ce crezi tu că e bine, asta nu înseamnă că trebuie să divorţezi. Dacă soţul nu spală vasele sau se uită prea mult la televizor, sau iese prea des cu prietenii în oraş, soluţia nu e ruperea căsniciei. Dacă relaţia dintre voi doi a devenit monotonă asta nu înseamnă că totul s-a terminat, sau că de acum lucrurile vor sta şi mai rău.

Ce frumoasă e această unire dintre bărbat şi femeie. Chiar şi marele Apostol Pavel se miră zicând: “Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” Cine poate şti ce e în sufletele a doi tineri îndragostiţi care se gândesc zi şi noapte unul la celălalt, şi care-şi doresc să rămână împreună mereu, pe veşnicie? Numai Dumnezeu ştie şi numai El îi uneşte cu harul Său.

În cartea “Cântarea Cântărilor” din Vechiul Testament se vorbeşte despre un tânăr şi o tânără şi de dulcea lor poveste de dragoste. Sfinţii Părinţi ne spun că frumoasă tânara e Mireasa lui Dumnezeu: Biserica iar tânărul minunat este Hristos. Astfel relaţia dintre bărbat şi femeie este folosită pentru a explica relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său (în Vechiul Testament) sau dintre Hristos şi Biserica Sa (în Noul Testament). Oare e puţin lucru? Ce mare minune e iubirea dintre un bărbat şi o femeie încât poate să fie luată ca model pentru legătura dintre Dumnezeu cu Biserica Sa. Ce onoare acordă Domnul căsătoriei şi familiei, iar noi îi dăm aşa repede cu piciorul.

Dacă Hristos Domnul ne spune “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” îndemnându-ne să recumperăm chiar relaţia cu duşmanii noştri, sau cu persoanele cu care nu ne-nţelegem prea bine, sau cu cele care ne fac rău, cum să nu facem tot posibilul să recupărăm sau să reparăm relaţia cu soţul sau soţia noastră.

Dacă Domnul îmi spune să-mi iubesc vrăjmaşii, cum oare să nu-mi iert soţia (soţul) dacă m-a supărat o dată, de două ori, sau de zece ori? O iert şi comunic cu ea, şi împreună putem trece peste asta. O iert şi apoi mă rog lui Dumnezeu să ne ajute. Fac tot posibilul să fie bine şi-mi cer eu iertare în faţa ei (lui) chiar dacă nu e vina mea, dar îi arăt ca o (il) iubesc.

Totul se poate rezolva. Mergem împreună la părintele duhovnic, îi spunem că de la un timp nu ne mai înţelegem, ne mărturisim păcatele, cerem ajutor, ne împărtăşim şi mergem înainte. Nu există căsnicie fără greutăţi, fără neînţelegeri, e normal, atata timp cat pacatul ne robeste, dar putem trece peste toate: “În lume necazuri veţi avea dar îndrăzniţi Eu am biruit lumea“.

Aceasta este familia, să înveţi să nu mai fii egoist, să nu mai faci ce vrei, ci să faci totul împreună cu cel iubit. Şi învăţând în familie să nu mai fii egoist, aplici asta şi-n societate, iubindu-i dezinteresat şi pe ceialalţi oameni.

Pentru un creştin adevărat nu există varianta divorţului, el nu are in minte asta niciodată, ci are doar varianta iertării. A îngăduit Domnul un singur motiv pentru divorţ, adulterul: “Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter. “

Sunt multe familii în care soţul îşi bate soţia, sau bea foarte mult, sau stă mult plecat şi nu prea dă pe acasă, sau câte şi mai câte, dar toate acestea nu apar deodată ci în timp, şi ele trebuiesc rezolvate imediat ce au apărut primele simptome ale răului în familie. Maica Domnului este mereu aproape de familia creştină şi a făcut multe minuni, a întors multe inimi, a adus multă pace în familii. Nimic nu-i este cu neputinţă.

“Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” pentru că are putere Domnul să rezolve toate necazurile şi toate neînţelgerile din familie.

[mamiralu]

Cum arată un om fără Dumnezeu?
Ca in imagini… Care e deosebirea dintre imagini si realitate? lipseste partea sonora si negura din suflet, deprimarea, numultumirea, vizibile intr-o oarecare masura. Injura, e suparat pe viata, pe oameni, si pe Dumnezeu, nu e fericit de obicei sau daca se intampla, e ceva temporar, dupa o petrecere, dupa o noapte alba in compania sticlei, sau a altei persoane de care nu-si mai aduce aminte cum o cheama.

Nu vede niciodata situatia in care este, nu vede noaptea care-l inconjoara si nu asteapta rasarirea soarelui, venirea diminetii sau apusul, sarbatoarea, vara sau ploaia, caci de fiecare data se gaseste ceva sa-l enerveze sau sa-l indispuna. Nu e multumit de nimic dar nu incearca sa schimbe nimic, pentru ca, spune el “nu are pentru ce”. Cu siguranta ca am sa omit multe lucruri care isi fac loc prin viata atat a unui tanar cat si a unui om, pentru ca, in functie de varsta, atitudini, prieteni, inclinatii, isi fac loc in viata lor o multitudine de pacate.

Sanatatea sufleteasca, psihica, si trupeasca este influentata negativ de droguri, fumat, avort, bautura, nopti albe, si inceperea vietii sexuale inaintea casatoriei, dar si de faptul ca oamenii nu stiu cum sa isi petreaca timpul liber in mod constructiv, pozitiv pentru ca si tehnologia influenteaza cele trei tipuri de sanatate.

Orele petrecute in fata televizorului si a calculatorului, in afara de faptul ca inverseaza valorile si totul este invadat de pornografie, te afecteaza, te izoleaza, iti schimba dispzitia in functie de ceea ce vezi, depaseste acele bariere pe care in mod normal le sesizezi atunci cand stai de vorba cu cineva, te hipnotizeaza, ramai acolo pana termina sa iti umple capul cu ceea ce vor, mai ales televizorul, care un mijloc perfect de manipulare. Oamenii orbesc si constiinta adoarme la un moment dat, de aceea nu vad starea in care se afla.

Am gasit scris intr-o carte veche, că un calator intr-o noapte, pe o vreme de furtuna si ploaie, a intrat sa se adaposteasca intr-o casa parasita. S-a asezat bucuros in acel adapost, dar un fulger a luminat incaperea si atunci a vazut o priveliste ingrozitoare: un sarpe mare se tara spre el, in timp ce altii mai mici se urcau pe pereti; ochii unei bufnite straluceau intr-un colt, in timp ce in celalalt colt statea o lighioana cu gura deschisa. Calatorul ingrozit, fugi repede afara din acest cuib de serpi si lighioane spurcate.

In chipul acestui calator, care s-a adapostit prin intuneric in acest adapost plin cu jivine, traiesc toti acei tineri si tinere, care, orbiti, duc viata intr-un salas sufletesc plin de lighioane fioroase ce stau gata sa-i sfasie. Asa este casa unde locuiesc cei necununati la biserica, nespovediti si neimpartasiti; cand vad insa ca sunt sfasiati de fiarele cele periculoase, de pacatele cele grozave care le ranesc sufletul de moarte, abia atunci alearga la ajutor. Pentru multi insa este prea tarziu, caci unele rani sunt adanci, distrugatoare si aproape fara leac.

Ma rog la Dumnezeu, ca tinerii sa se intoarca si sa fie vii pana nu va fi prea tarziu. Mai dureros este pentru cei pe care ii cunosti, care iti sunt prieteni, si ii vezi ca orbecaie si nu vor sa iasa la lumina, sa agate o raza… nu vad, sunt orbi iar deznadejdea lor e fatala.

Ridica-i Doamne, lumineaza-i, curateste-i, ca vazand bucuria vietii crestine si avand nadejdea vietii vesnice, sa bea din apa cea vie ca sa nu mai inseteze in veci.

Am sa va scriu si despre viata crestin ortodoxa, pentru ca-i tare frumos sa fii tanar crestin, sa fii a lui Hristos.

Ce e mai frumos decat sa stii ca Cineva S-a rastignit pentru tine? Ca ai un Tata acolo sus care si-a trimis singurul sau Fiu pentru a te izbavi de moarte, ca tu sa traiesti, si nu oricum, sa traiesti viu bucuria vietii vesnice.

Dar oare ce e mai dureros decat sa realizezi ca Iisus Hristos S-a rastingit pentru tine si tie nu iti pasa? Ca nu-l asculti cand te cheama la Invierea sufletului tau, nu asculti clopotele ce te cheama la rugaciune, preotul care iti arata Cuvantul si trairea, caci ortodoxia nu e formata dintr-o multitudine de reguli, nu-i o credinta rigida, rece, e traire, e bucuria Invierii, e viata. Cum te-ai simti cand un prieten ar face orice sa te scoata dintr-un necaz si tu, dupa putin timp, l-ai supara?

Cu siguranta ca daca nu pe moment, mai tarziu, ti-ai da seama ca ti-ai suparat cel mai bun prieten, omul care ti-a facut cel mai mare bine, ca ai facut o mare nedreptate.

La fel este si cu Hristos, nu sta acolo sus si priveste la neputintele si necazurile tale, daca il rogi din inima si cu credinta te ajuta, pentru ca la El toate sunt cu putinta si de la el sunt toate. Ai patit ceva? crezi ca Dumnezeu a uitat de tine, te intrebi de ce ti s-a intamplat tocmai tine? Nu, Dumnezeu nu ne uita, cu siguranta ca nu te va lasa, a ingaduit acesta pentru binele tau, desi momentan nu pare un bine, mai tarziu iti dai seama ca din acel moment, de la acea intamplare te-ai schimbat, vezi altfel lucrurile.

A murit cineva apropiat? De ce Doamne? Ca sa vezi desertaciunea vietii acesteia, sa nu te multumesti cu ea si cu placerile (a se citi “momeli”), pe care ti le ofera niste ani pe pamant. Esti om, nu o sa treci peste ei cu zambetul pe buze, nu poti singur sa iti schimbi starea sufleteasca, nu-ti poti alina singur tristetea, alearga la Hristos “Doamne, ajuta-ma, nu pot singur, sunt o mica faptura ta. Tu, cel ce m-ai zidit, nu ma lasa sa pier in noianul dejnadejdii.” Cu siguranta viata ta va fi altfel, vei gasi fericirea ce va dura o vesnicie.

[mamiralu]

Celor deznădăjduiţi!
Dintre toţi cei de pe acest site şi dintre mulţi alţi oameni, eu sunt ultima care ar trebui să îndrăznească să scrie celor aflaţi în deznădejde. Îngăduiţi-mi însă să vă scriu, ca o soră, vouă, celor atinşi de lipsa de nădejde. Poate că eu n-am avut niciodată durerea pe care voi o aveţi şi care vă împinge la singurătate şi la renunţarea la nădejde. Dar, în ultima vreme, v-am întâlnit tot mai des şi ascultându-vă durerea, o mică parte din ea s-a aşezat şi pe umerii mei. Că numai aşa am prins drag de voi: gustând un strop din durerea voastră. E însă prea mică partea de durere pe care am luat-o eu de la voi, aşa de mică încât nici n-am reuşit poate să vă fac să vă simţiţi mai uşuraţi. Pe umerii voştri a rămas încă o sarcină grea, pe care o puteţi ridica şi duce numai cu Hristos.

Mulţi dintre voi deznădăjduiţi din cauza păcatelor. Of… tot omul este păcătos. Vă închideţi în sufleţelul vostru şi vreţi să fiţi singuri, să nu mai ştie nimeni voi. Pe mulţi dintre voi v-au cuprins patimile de când eraţi încă mici, copii. Nici nu ştiaţi că e păcat, ori cei ce v-au învăţat v-au spus că e ceva normal. Şi v-aţi trezit,… în lumina lui Hristos şi v-aţi văzut pătată haina sufletului.

Fraţii mei dragi, mi-e drag de voi că înainte de a deznădăjdui, aţi luptat. Aţi căutat pe Hristos! Mi-e drag de voi că aţi vrut să ajungeţi la El aşa răniţi. Că numai voi ştiţi cum e lupta grea, cum cazi, bătut, flamând de lumină şi însetat de pace şi aşa, … târâş, aţi căutat pe Hristos ca nişte buni ostaşi ai Lui.

Acum unde sunteţi? Unde e dorul vostru şi lupta voastră? Cum să rămâneţi la pământ? Uitaţi-L pe Hristos cum vă aşteaptă să vă ridicaţi! Uitaţi cum e gata să tămăduiască rănile voastre, să întărească sufletul vostru! Poate aţi pierdut lupte multe, dar războiul nevăzut ţine până ne cheamă Domnul la El, şi voi încă nu aţi pierdut războiul. Lângă voi, de-o parte stă Măicuţa Domnului, Grabnic Ajutătoare şi de cealaltă stă Hristos, Cel tare în războaie.

Continuare »

July 31st, 2009 | Categorie: Eu şi Hristos, Suferinţa | 8 comentarii
Felul lacrimilor
Diavolul se amesteca in toata fapta buna. Ai vazut buruiana aceea numita hamei ? Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna. Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu.

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul. El zice : “Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui.

Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasata libera dupa Botez sa aleaga : sa pacatuiasca sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si pacatele pe care le facem. Lacrimile de umilinta sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasa curat. Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.

Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : “Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !”