Bine ati venit Vizitator ( Logare | Inregistrare )

3 Pagini V  < 1 2 3  
Reply to this topicStart new topic
> Pentru Inimi De Bunici..., poveste de suflet
diutza
postare Mar 11 2009, 10:29 PM
Postare #21


just me
******

Grup: Silver Members
Postari: 1,542
Inscris la: 7-March 08
Din: far, FAR ... away
Membru nr.: 17,099



QUOTE(rux25 @ Mar 11 2009, 10:25 PM) *
Offf Diutza mea draga asa este...bunica mea a fost speciala pana in ultima clipa...s-a stins...cu ochelarii lasati pe Bibila deschisa....si nu era nimeni langa ea...decat DD... crybaby.gif


macar s-a dus linistita
a mea s-a dus implorandu-ne din priviri s-o lasam sa se duca; s-a dus imediat ce a fost urcata in masina, pt ca stia ca o vom duce de la spital inapoi ACASA, tocmai laga Valcea
Si a lasat asa un gol mare in inima mea, de parca s-a dus cu ea si jumatate din mine...

Aceasta postare a fost editata de diutza: Mar 11 2009, 10:29 PM
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ruxy
postare Mar 11 2009, 10:33 PM
Postare #22


Top Golden Member
**********

Grup: Top Golden Members
Postari: 37,319
Inscris la: 28-November 07
Membru nr.: 10,411



QUOTE(diutza @ Mar 11 2009, 10:29 PM) *
macar s-a dus linistita
a mea s-a dus implorandu-ne din priviri s-o lasam sa se duca; s-a dus imediat ce a fost urcata in masina, pt ca stia ca o vom duce de la spital inapoi ACASA, tocmai laga Valcea
Si a lasat asa un gol mare in inima mea, de parca s-a dus cu ea si jumatate din mine...

Greu...si fara cuvinte....
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ruxy
postare Mar 14 2009, 10:47 PM
Postare #23


Top Golden Member
**********

Grup: Top Golden Members
Postari: 37,319
Inscris la: 28-November 07
Membru nr.: 10,411



O poveste fara de cuvinte...




In casa bunicului

Batranul Piotr Semionov traia intr-un sat mic, parca uitat de vreme. Era cioplitor astfel ca, de cate ori il vedeai, el statea aplecat desupra vreunei bucati de lemn la care mesterea pana ce o transforma ori intr-o masa micuta, intr-un baston, sau intr-un calut de lemn sau… in tot felul de lucrusoare pe care ti-era mai mare dragul sa le privesti, atat de frumos erau lucrate. Avusese batranul parte in viata lui atat de bune cat si de rele, cum e viata omului. Dar cea mai mare bucurie a lui, acum, cand pletele ii incaruntisera si ii slabisera si puterile, era vederea celor doi nepoti ai sai. Cand ei veneau in vizita, atmosfera din casa batranului era una de sarbatoare. Ochii sai negri si mari se luminau de bucurie atunci cand cei doi nepoti se iveau pe poarta gradinii.

Serghei si Ivan, caci asa se numeau cei doi copii, crescusera alaturi de bunicul lor tot asa cum crescusera si langa parinti, deoarece petreceau mult timp in casa lui, din acel mic sat. Iar cand incepusera scoala, isi pastrau mult timp din vacante pentru a putea sta in casa bunicului, pe care il iubeau mult. Satul li se parea copiilor un colt de Rai, si parca niciunde nu mai vedeau atata frumusete ca in campurile pline de soare si flori din apropierea casei bunicului. Iar iarna, parca nicaieri nu mai era atata zapada si nici derdelusuri ca acelea din satul bunicului parca nu se mai gaseau in alt loc. Cand venea dimineata cu cea dintai ninsoare, Serghei si Ivan erau primii la joaca, si construiau, impreuna cu alti copii de prin sat, cazemate de zapada, de unde incepeau apoi batalia cu bulgari. Iar strigatele si rasetele lor de bucurie umpleau toata curtea. Apoi bunicul ii chema inauntru, iar nepotii se grabeau sa intre si gaseau pe masa de lemn acoperita cu stergar curat, mancarea aburind imbietor. Inainte de Craciun bunicul cioplea intotdeauna pentru ei caluti si soldatei de lemn, trenulete si tot felul de alte lucrusoare care ii bucurau pe cei doi nepotei foarte. De fapt, el cioplea mai mereu, si era minunat sa vezi cum facea sa rasara, dintr-o bucata de lemn fara forma, jucarii atat de frumoase.

Si iata, anii au trecut, unul dupa altul, iar Serghei si Ivan de-acum nu mai erau copii, ci devenisera niste tineri pregatiti sa ia viata in piept. Au plecat la studii, in orasele mari ale tarii.

“Eheei, nepotii mei au sa ajunga oameni mari”, spunea batranul si se bucura in sinea lui gandindu-se la viitorul stralucit care ii astepta pe nepotii sai. Iar tinerii, parca adevereau spusele lui. Serghei ajunse medic, si isi castiga in scurt timp un renume in orasul in care traia. Iar Ivan era actor, si multa lume venea la spectacolele sale, pentru ca era talentat. Amandoi erau multumiti de ceea ce realizasera, asa cum era si firesc. Numai ca, odata cu asta, parca si dragostea lor fata de batranul bunic incepuse a se raci. Daca fata de parinti isi mai pastrau totusi sentimentele bune, fata de bunic devenisera aproape cu totul indiferenti. Vizitele lor prin sat devenira din ce in ce mai rare, si mai scurte.

Bunicul vedea purtarea lor, dar nu le spunea niciodata nimic, ci intotdeauna se bucura de ei, cu toate ca, nu de putine ori, acestia mai multa tristete ii aduceau decat vreo bucurie.

“Am trecut pe la matale, asa, ca eram prin preajma… dar nu stam mult!” se grabeau sa ii spuna ei, aproape de fiecare data cand veneau pe la el. Apoi insa nu aveau rabdare sa vorbeasca mai nimic cu el, deoarece batranul le punea tot felul de intrebari despre viata lor, iar cei doi tineri se indoiau ca bunicul lor ar putea intelege cum este viata de la oras; li se parea ca problemele lor sunt prea complexe si profunde incat batranul nu ar pricepe nimic din ele, nici daca ar incerca macar.



“- Mda… nu mai avem timp, bunicule sa mai stam asa de mult la vorbe… stii, cu treburile noastre… avem indatoriri… si nu ne mai prea arde de vizite, de plimbari si alte lucruri de astea care nu aduc niciun folos”, spuneau nepotii.

“-Bine,dragii mei, mult, putin, cat ar fi… eu ma bucur ca ati venit. Ca atunci cand veniti voi, parca si soarele straluceste mai tare”, spunea bunicul… iata cat ii iubea.

Cu timpul, ei incepura sa isi arate din ce in ce mai mult nemultumirea pe care le-o provoca faptul ca, in loc sa se odihneasca mai mult in zilele libere, mai trebuia sa vina si in vizita la bunicul. Astfel ca amanau mereu si mereu, spunand ca… vor veni ei… alta data, insa, data aceea parca nu mai venea. Si asa trecura lunile, anii, iar cei doi nepoti parca il uitasera de tot pe batranul de la marginea satului din povestea noastra.

Ba, aproape ca se uitasera si unul pe celalat, cei doi frati, atat de rar se vizitau. Desi se iubeau mult unul pe celalalt, dar acum timpul lor era cu totul ocupat cu grijile de la lucru si cu… micile distractii ale fiecaruia. Lui Serghei ii placea sa mearga la seratele din inalta societate si la tot felul de petreceri la care veneau o multime de oameni necunoscuti, cu care intra in vorba despre medicamente si despre starea spitalelor din oras, sau despre cele mai recente evenimente. Iar Ivan isi petrecea timpul in compania prietenelor sale din teatru, pe care le schimba aproape in fiecare saptamana, fara ca ele sa se supere pentru lucrul acesta si fara ca el sa se gandeasca vreo clipa daca era bine ceea ce facea sau daca nu.

Fratii pareau multumiti de aceasta viata a lor, care seamana cu a multora. Zambetul le era intotdeauna pe buze, insa ceea ce era ciudat cu ei, era faptul ca desi erau mereu inconjurati de oameni, se simteau infiorator de singuri. Chiar si la petreceri la care ei erau in centrul atentiei, dupa ce invitatii plecau fiecare la casa sa, Serghei si Ivan inchideau usile in urma lor, si oftau scurt, parca usurati. De fapt, nu isi simteau deloc sufletele usoare, ci mai degraba obosite si incarcate de un simtamant de nemultumire, insa nu ar fi putut spune de ce. Si nici unuia dintre ei nu i-ar fi trecut prin minte ca poate la aceeasi ora, fratele sau drag se afla in aceeasi stare. Ei nici nu isi dadeau seama ca de fapt, jucau un teatru permanent. Lumea in care traiau nu le mai lasa timp se se gandeasca la ei insisi, la copiii din ei. Uitasera cum era sa zambesti cu adevarat, uitasera sa se mai bucure si de altceva decat de linguselile celor din jurul lor sau de lucruri fara prea multa importanta. Traiau parca intr-un vis, unul ciudat, in care simti ca existi undeva, ca vorbesti, razi, respiri, dar nu stii unde esti, nu te poti poti gasi si nici recunoaste.

Dar iata ca veni si momentul ca acesti doi frati sa isi vina in sine, sa se trezeasca din vis.

Intr-o seara minunata de iarna, o multime de domni eleganti insotiti de cucoane pline de ifose erau in fata intrarii teatrului. Era un spectacol deosebit, se juca Oedip, iar in rolul principal il avea chiar Ivan. Se pregatise indelung pentru seara aceea, pentru publicul care avea sa se declare din nou cucerit de talentul sau. Isi aranja bine costumul si intra in scena, dupa ce saruta fugar o tanara domnisoara, fardata neplacut de tare, care il incuraja.

Incepu spectacolul… lumea din sala fu repede introdusa in lumea legendei, si mai toti participau la evenimentele si starile prin care trecea eroul. Actiunea ajunsese in momentul in care tanarul Oedip isi ucide, fara sa stie, tatal. Ivan (acum in rolul lui Oedip) ridica mana cu pumnul inclestat, cu care trebuia sa para ca il va lovi pe batranul Laios, strainul care il infruntase. Dar ceva neobisnuit se intampla atunci, ceva la care nu se astepta nimeni. Ivan se uita la chipul actorului din rolul batranului si ramase ca traznit, cu o mana ridicata in aer. Nu, nu i se parea, ochii aceia… privirea, ii erau cunoscute, de undeva, de demult… Ciudat, doar il mai vazuse pe colegul sau de atatea ori inainte la repetitii… stia sigur ca tot el trebuia sa fie si in seara aceea, acolo. Dar acum avea in fata chipul unui om necunoscut si care totusi avea in el ceva atat de tainic, de apropiat. Unde mai vazuse ochii aceia negrii, de unde e privirea aceea? Apoi deodata, in cateva fractiuni de secunda se lamuri: chipul actorului ii adusese in minte chipul bunicului: da, bunicul era. Cel care ii crescuse pe amandoi, care le facuse copilaria atat de fericita, bunicul care ii iubise si pe care il iubeau atat de mult, candva… iar el, Ivan, nepotul lui trebuia sa il loveasca, sau deja il lovise oare? Gandul acesta din urma ii dadu un fior ca de foc si gheata, simti ca inima i se strange ca intr-o gheara.

“Doamne!”, mai apuca sa sopteasca. Privirea i se intuneca, genunchii i se indoira, si el se prabusi fara simtire pe scena sub privirile surprinse si speriate ale celor din sala. Cortina se lasa, scena fu acoperita…

Nu stia cat statuse asa, inconstient, cand isi reveni si vazu chipurile celor care se stransesera in jurul sau.

“Slava Domnului, si-a revenit!” auzi. Il adusesera pana in culise, unde il stropisera cu apa si parfumuri tari. Ivan se ridica usor, si cu un mers nesigur, ca de om beat, isi lua pelerina si iesi, fara sa spuna un cuvant, lasandu-i pe toti muti de uimire.

In timpul acesta, pe o strada luminoasa a orasului trecea Serghei. Mai avea putin si ajungea acasa. De obicei venea cu trasura, dar in seara aceea ningea atat de frumos incat se hotarase sa mearga pe jos pana acasa. In lumina rosiatica a noptii, turlele inalte ale caselor pareau rupte dintr-un basm. Pe o margine de drum, zari un cersetor care statea zgribulit de frig. Zapada se cernea mereu si fulgi mari se asterneau pe barba si pletele sale albe si lungi. Serghei se opri din drum si incepu sa caute prin buzunare, poate va gasi ceva maruntis pentru batran. Insa nu gasi nimic, si ofta, inciudat. Nu stia de ce, dar voia sa il ajute cumva pe cersetor, ceva din imaginea lui il induiosase. Dintr-o data se lumina la fata: “Desigur, am sa il chem pana la mine in bucatarie, am sa ii dau ceva de mancare… Astfel se va mai si incalzi putin”.

“-Buna seara, batrane, nu ai vrea sa vii cu mine, ca sa mananci si matale ceva cald, ca uite… e frig, si ninge… si m-am gandit ca…”. Se opri incurcat. “Oare ce m-a apucat?”, ii strafulgera prin gand. El, care de obicei se simtea stanjenit de prezenta altor oameni in locuinta sa, el care de abia astepta sa ramana singur, acum poftea fara sa se gandeasca aproape, un necunoscut, sa ii calce pragul, sa stea alaturi de el la masa si sa se odihneasca.

Batranul isi ridica privirea si Serghei ii putea vedea acum fata. Cat de frumos si de linistit era chipul acestui om! De unde avea el atat pace, un om atat de simplu, un om aparent batut de soarta, singur, batran, fara adapost si fara hrana pe o vreme ca asta!?

“-Vin, taica, daca vrei dumneata…”.

In inima lui Serghei se asternu un sentiment de bucurie si de teama pe care nu si-l putea explica. Ajunsera acasa, in curand. Aici totul era foarte frumos si curat, insa domnea o liniste apasatoare. Casa era pustie parca.

“-Aseaza-te, poftim, da-mi mie cojocul, ca aici e mai cald… nu trebuie sa il tii pe matale”.

“-Ei, lasa, ca nu zabovesc mult. Multumesc, adauga batranul. Se asezara tacuti la masa. Serghei se simtea ciudat: Se bucura ca nu era singur in acea seara minunata, si se temea ca nu cumva, vorbind, sa il stanjeneasca pe batran si acesta sa plece pe neasteptate.

Cand terminara de mancat, batranul il privi pe Serghei in ochi si ii spuse:
“-Esti un om bun, Serghei, si sigur ca fapta ta nu va ramane fara rasplata. E greu sa traiesti inconjurat de oameni, si totusi sa te simti singur, dar tu stii asta foarte bine, nu? Si Vania se simte asa, stii? E la fel de singur si de trist ca si tine cu toate ca rade mult. Bietul de el, e un actor si cand coboara de pe scena. Totusi, cand mai pleca de la repetii, fie ca era singur, fie inconjurat de asa zisii lui prieteni, nu era data in care sa ma vada la coltul strazii si sa nu imi daruiasca ceva bani sau mancare. He-hee, ce mai radeau actorasii de el, cand il vedeau dand de pomana! Dar el nu ii asculta, el se apropia cu o figura serioasa, putin rusinata, imi intindea darul, si astepta. Stia ca ii spun “Sa te binecuvanteze Dumnezeu!”. Si vedeam cum i se lumina chipul de un zambet cand auzea asta. Apoi pleca sa ii prinda din urma pe ceilalti, ca sa se opreasca impreuna in prima crasma prapadita, unde dupa cateva pahare de votca, se simte fiecare inconjurat de prieteni de nadejde. Trist, asa-i? Dar voi ati ales asa, fara sa stiti cand. Iar acum, degeaba va amagiti inconjurandu-va de oameni de care nu va leaga nimic, si pe care nici nu va dati seama de ce ii tineti aproape. Degeaba va adaugati cunostinte peste cunostinte, oameni cu care vorbiti vrute si nevrute pe la tot soiul de petreceri, pentru ca apoi, dupa ce incuiati usa casei voastre sa va gasiti la fel de singuri si cu sufletul greu. Daca dragoste nu e… stii bine ca nimic nu e. Si inca ceva: Mie mi-ai dat sa mananc acum, dar bunicului de cand nu i-ai mai cumparat o paine? Pe mine m-ai chemat la caldura, dar bunicul tau oare are lemne pentru iarna asta? Cred ca si Vanea se gandeste la el acum.

Serghei ramasese ca incremenit cu privirea atintita spre batran. Ce mai era si asta? Intr-o clipa isi aminti si el de batranul cioplitor, de fratele sau, de parinti… de copilarie… Cat de frumos era atunci… cat erau de fericiti!… si acum? …acum erau atat de departe toate. Iar el era parca cel mai singur om de pe pamant.

Se scutura, ca dintr-un vis, si atunci vazu ca batranul cersetor disparuse.

“-Doamne, Dumnezeule! Ce a fost asta? Am visat sau a fost aevea? Simtea ca i se luase un val de pe ochi, si, fara sa stea prea mult pe ganduri, isi lua haina si iesi. Ajuns in strada, nu se mai uita dupa batranul cersetor, simtea ca nu are rost sa faca asta. Se urca in prima birja pe care o gasi, si porni direct spre satul bunicului.

Era o noapte minunata, ningea cu fulgi mari, ningea luminos si miroasea a sarbatoare, dar el nu simtea asta. In mintea lui imaginea bunicului, a lui Ivan si cuvintele cersetorului se rulau fara oprire. Apoi se gandi cu groaza ca poate nu va mai apuca sa il vada pe batran… poate era deja tarziu. Simti ca ii vin lacrimi in ochi, dar nu planse, ci doar duse pumnii starnsi la frunte si ramase asa, dus pe ganduri.

”-Ce orb, ce orb am fost! Dar cum a fost cu putinta asta, sa fiu atat de imbecil? Ah, daca as mai avea, Doamne, macar o zi, macar o ora… ba chiar si cateva minute doar, sa apuc sa ii spun… sa ii spun tot! Ca imi pare rau… si mai ales ca il iubesc atat de mult… ca il iubim… da, sigur ca si Ivan il iubeste, si ca as vrea sa fim din nou ca in copilarie… si sa mancam la aceesi masa, da, masa aceea de lemn, si apoi sa mai stam noaptea pe prispa si el sa ne spuna tot felul de istorioare, sa fie deasupra cerul atat de aproape, incat parca daca intinzi mana poti atinge stelele! …sa simt iarasi aerul acela proaspat si rece… mai tii minte, Vanea, cand spuneai ca la bunicul miroase mereu a ploaie si a flori si a lemn? Mai stii cum ne astepta el mereu cu ceaiul… ceaiul rece… intreba el zambind, de parca fratele sau ar fi fost de fata si i-ar fi putut raspunde. Si Ivan, oare cum de nu m-am mai gandit la el, unde mi-au fost mintile pana acum? Nici macar nu isi daduse seama cand incepu sa se roage incet, si totusi aprins… se ruga sa il mai gaseasca pe batran in viata, sa recupereze tot timpul pierdut pana atunci. Mai chemase el ajutorul lui Dumnezeu si pana atunci, insa in noaptea aceea ca era pentru prima data cand intr-adevar, realiza ca doar El mai poate face ceva ca sa nu fie prea tarziu.

Vocea birjarului il scoase din starea in care se gasea:
“-Am ajuns, domnule”.

Serghei tresari. Nu mai traise din copilarie sentimentul acela de teama, si nici atunci atat de profund. Cobora, si privi spre casa. I se paru ca o vede la fel ca in urma cu 20 de ani, parea aceeasi casa din povesti, unde isi petrecuse copilaria impreuna cu Ivan. Doar ca acum era liniste, foarte liniste, si nici tipenie de om. Era aproape dimineata, cerul incepea sa se lumineze deja. Lua totusi felinarul, si se indrepta spre casuta, calcand apasat, fiindca isi simtea pana si mersul nesigur.

Ninsoarea inca se cernea linistit cu fulgi mari peste case si peste toata natura, iar in timpul acesta el se intreba infrigurat: oare ce va gasi dincolo de usa aceea pe care nu o mai deschisese de atata amar de vreme.

Cand ajunse in prag vazu o silueta inalta ce se apropia repede de el. Strainul se opri langa el, Serghei ridica felinarul in dreptul fetei acestuia si il recunoscu imediat pe fratele sau.

“-Ivan, Vanea, fratioare… ce faci aici?”
“-Serghei… cat ma bucur sa te revad… a trecut atata timp. Stii, adauga apoi fixandu-l cu privirea pe fratele sau, astazi mi s-a parut ca l-am vazut pe bunicul pe scena, ca era acolo… desi stiam ca asta era aproape imposibil. Poate crezi ca mi-am pierdut mintile sau ca eram beat, dar uita-te la mine, sunt cat se poate de treaz si cu mintea intreaga. Stiu ca asta a fost ca o mustrare pentru ca l-am uitat pe bunicul atata timp. Serghei, parca pana acum erau toate acestea uitate iar astazi mi-am adus aminte de tot, absolut tot din copilaria noastra… de jocuri, de copacii in care ne cataram, de padurile in care ne ascundeam si de stelele care ni se pareau atat de aproape cand ne intindeam seara in iarba, iar bunicul ne povestea lucruri atat de frumoase. Cat de frumos era, Serghei… cat de frumos. Apoi deodata mi s-a nazarit ca poate nu il voi mai apuca pe batran in viata, poate deja s-a stins si ca de acum constiinta avea sa ma chinuie, sa imi arate cat de netrebnic am fost. Ce zici, strasnica palma ar fi pentru noi,nu? Si… Serghei, atunci am simtit ca nu mai pot repara nimic, m-am simtit… asa cum trebuie sa te simti in iad, deznadajduit si cumplit de singur… Ah, daca mi-ar mai da Dumnezeu o sansa… as schimba tot cat mi-ar sta in putere as repara… as… Se opri, isi trecu mana prin par cu un gest pripit, zburlindu-l. Palise si fata i se crispa intr-o expresie uimire si disperare”.

“-Frate, inteleg ce spui. Sa nu crezi ca eu am ajuns aici intamplator. Dar… te rog, sa intram mai intai si am sa iti povestesc apoi. De cand am plecat din oras parca am stat pe ghimpi, nu m-am putut linisti.

“-Da, sa intram, Doamne, ajuta!”
“-Doamne, ajuta!”

Si inspirand adanc, Serghei scoase cheia, si deschise usa. In casa era cald si liniste, foarte liniste. Intr-un colt al camerei era, ca in fiecare casa ruseasca, un iconostas si in dreptul lui ardea o candela pe care bunicul o tinea aprinsa zi si noapte. Aceasta imprastia o lumina calda si tainica, si in lumina ei, cei doi tineri vazura chiar locul in care dormea de obicei bunicul. Celor doi frati li se parea atat de lunga distanta dintre usa si patul acela, si parca la orice pas pe care il faceau le sporea nerabdarea. Se apropiara repede, dar fara zgomot si se oprira langa batran. Bunicul respira usor si suradea prin somn. Serghei si Ivan ingenucheara de o parte si de alta si prinsera a-i saruta mainile calde cu degete lungi si putin osoase. Lacrimile bucuriei le siroiau pe fata, dar lor nu le pasa, nici macar nu isi dadeau seama de asta. Erau din nou copii…

Cand lumina blanda a diminetii patrunse in camera, batranul deschise usor ochii-in fiecare zi se trezea devreme. Si nu mica ii fu mirarea cand ii vazu pe cei doi nepoti ai sai. Adormisera acolo pe cate un scaunel. Cand dadu sa se ridice in capul oaselor ca sa vada mai bine, fiindca nu ii venea a crede ochilor de bucurie, vazu ca cei doi frati il tineau usor, fiecare de cate o mana, ca si cum ar fi vrut sa i le incalzeasca.

“-Dragii mei”, rosti el incet.
Cei doi nepoti se trezira si ei, si se uitara lung la batran, fara sa poata spune un cuvant. Bunicul ii privi cu mult drag, apoi spuse din nou, ceva mai tare:

“-Dragii mei, ati venit!” Atunci Ivan si Serghei se ridicara si il imbratisara. Bunicul era atat de emotionat ca ii dadura lacrimile. Dupa atata timp, ii strangea iar in brate pe acesti doi copii care acum devenisera… tot copii, dar copii mari si simtea ca atat de bucuros nu mai fusese de multa vreme. Si chiar asa si era, de fapt, atata bucurie mai incercase chiar in zilele in care cei doi frati venisera pe lume.

“-Iarta-ne, batiuska. Tu stii cat ne bucuram ca suntem aici, iar impreuna?” spuneau ei. Oare ne poti ierta pentru felul in care ne-am purtat?



“-Dragii mei, dar v-am iertat de multa vreme. Eu doar… va asteptam, in fiecare zi, in fiecare seara. Iar acum mi-a implinit Domnul aceasta dorinta si sunteti din nou aici, sanatosi… bucurosi. Ei, dar gata cu atatea lacrimi! Sa ne veselim, nu? Dragii de ei, cum au venit la mosneagul lor in miez de noapte, ca sa ii faca o bucurie. Si ce mare bucurie! Dragii mei, tot repeta batranul, cu ochii inca umezi. Sa va binecuvanteze Dumnezeu din Ceruri, intotdeauna.

Laurentiu Dumitru
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ruxy
postare Apr 16 2009, 02:27 PM
Postare #24


Top Golden Member
**********

Grup: Top Golden Members
Postari: 37,319
Inscris la: 28-November 07
Membru nr.: 10,411







Micuta si raza de soare trandafir.gif

A fost odata o fetita pe nume Elsa, care avea o bunica foarte batrana, cu parul alb ca neaua si chipul acoperit de riduri. Tatal Elsei avea o casa mare pe un deal. In fiecare zi soarele se strecura in interior prin ferestrele ce dadeau in partea de sud in asa fel incat faceau sa straluceasca toate lucrurile intr-un mod extraordinar.
Insa bunica traia in partea de nord a casei iar soarele aproape ca nu ajungea niciodata acolo.
Intr-o zi Elsa spuse tatalui ei: “ De ce soarele nu intra niciodata in camera bunicii ? Cred ca ei i-ar place tare mult acest lucru !”. “Soarele nu bate dinspre nord !”, raspunse tatal.
“Atunci hai sa schimbam pozitia casei, tata.”
“Nu se poate, este prea mare pentru o asa actiune.”
“Deci, bunica nu va mai putea vedea niciodata o raza de soare ?”, intreba intristata Elsa.
“Se pare ca da,…totusi situatia se va schimba mult daca tu vei incerca sa-i duci una chiar colo in camera ei !”
Atunci fetita incepu sa se gandeasca indelung cum ar putea sa faca acest frumos dar bunicii ei.
Cand mergea afara sa se joace pe camp, observa cum florile si iarba inclinau fiele lor delicate in directia soarelui. Pasarelele cantau voioase zburand de la un copac la altul. Fiecare parea sa spuna: “Iubesc soarele. El este cald si luminos”
Intr-o dimineata, in gradina simti cum razele de soare ii mangaiau parul auriu, asa ca se aseza pe o piatra si le urmari cu atentie cum coborau in poala rochitei ei. “Le voi prinde si le voi ascunde in rochita mea, asa voi putea sa le duc bunicii mele”, se gandi ea. Asa ca sari in picioare si alerga la bunica. “Priveste, bunico, am raze de soare pentru tine,” striga Elsa. Apoi isi desfacu rochita, insa acolo nu era nimic. “Oh,”, spuse bunica: “le vad in ochii tai, scumpa mea si parul tau sclipeste de lumina. Nu am nevoie de soare daca tu esti aici cu mine “. Elsa nu intelegea cum de scapasera rasele de soare din poala rochitei ei si intrasera pe furis in ochii si parul ei, insa era bucuroasa vazand ca bunica era fericita asa.
In fiecare zi cand se juca in gradina, strangea raze de soare si alerga in camera bunicii ca sa le duca. Razele iubirii din parul si ochii ei.
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ruxy
postare Apr 17 2009, 03:09 PM
Postare #25


Top Golden Member
**********

Grup: Top Golden Members
Postari: 37,319
Inscris la: 28-November 07
Membru nr.: 10,411



Cadourile din camara trandafir.gif

Postasul suna de doua ori. Mai erau cinci zile pana la Craciun. Avea in mainile sale un mare pachet invelit intr-o frumoasa hartie, legat cu panglici aurii. Intra, raspunse o voce din interior. Postasul intra Era o casa rau intretinuta, caci se gasea intr-o incapere plina de umbre si praf. Asezat intr-un fotoliu statea un batran.
- Priveste ce pachet de Craciun extraordinar, spuse bucuros postasul.
- Multumesc. Aseaza-l jos, spuse batranul cu cea mai trista voce auzita parca vreodata.
Postasul ramase intepenit cu pachetul in mana. Intuia foarte bine ca acel cadou era plin de lucruri minunate si acel batran nu avea pe chip nici macar o urma de bucurie.
Atunci de ce era asa de trist ?
- Dar domnule, nu ar trebui sa faci din aceasta zi o sarbatoare cu acest magnific cadou ?
- Nu pot, nu pot chiar deloc, spuse batranul cu lacrimi in ochi. Si incepu sa povesteasca postasului istoria fiicei sale, casatorita in orasul vecin si care devenise bogata. In fiecare an ii trimitea un pachet de Craciun cu un biletel: De la fiica ta Luisa si de la sotul ei. Niciodata cateva urari personale, o vizita sau o invitatie: Vino sa petreci craciunul impreuna cu noi. Niciodata.
- Vino sa vezi, adauga batranul in timp ce se ridica obosit. Postasul il insoti pana la o camara. Batranul deschise usa.
– Dar…, ramase surprins postasul.
Camara era plina de cadouri de craciun. Erau toate celelalte daruri adunate din anii trecuti. Toate cu minunata lor hartie desenata si cu panglicile stralucitoare.
- Dar nici macar nu le-ati deschis, exclama postasul contrariat
- Nu, raspunse trist batranul: nu este iubire inauntru.
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ruxy
postare Apr 21 2009, 04:06 PM
Postare #26


Top Golden Member
**********

Grup: Top Golden Members
Postari: 37,319
Inscris la: 28-November 07
Membru nr.: 10,411



Seiful cel vechi trandafir.gif

A fost odata un batran care isi pierduse sotia, si care traia singur. Lucrase din greu toata viata ca croitor. Insa o serie intreaga de nenorociri il lasasera spre sfarsitul vietii fara nici un ban, si era asa de batran ca sa mai lucreze pentru a se intretine!! Mainile ii tremurau cand lua acul in mana, iar vederea prea incetosata ca sa mai traga o cusatura dreapta. Avea trei fii, insa erau toti casatoriti si prea ocupati cu cele ale vietii ca sa mai gaseasca putin timp sa-si intrebe tatal daca are nevoie de ceva.
Batranul devenea pe zi ce trece tot mai slabit iar fii lui veneau sa-l vada tot mai rar.
“Nu ma mai vor prin preajma lor, acum ….”, spuse ca pentru sine batranul, “pentru ca le este teama sa nu fiu o greutate in plus pentru ei”. Insa intr-o zi ii veni o idee. In dimineata urmatoare pleca in cautarea unui vechi prieten tinichigiu si in ruga frumos sa construiasca un seif. Apoi merse la un lacatus pentru a-i cere sa faca seifului un lacat mare.
La sfarsit trecu si pe la sticlar ca sa ceara cioburi de sticla. Batranul aduse acasa seiful aceasta, il umplu pana la refuz de cioburi , il inchise cu cheia si il puse sub masa din bucatarioara lui mica. Cand fii lui venira sa cineze impreuna, atinsera seiful cu picioarele

“Ce este in seif, tata ?”, intrebara uitandu-se sub masa. “Oh, nimic”, spuse batranul, “doar niste simple lucruri vechi”. Fiii ridicara seiful ca sa-i simta greutatea, apoi il clatinara ca sa auda clinchetul din interior

“Trebuie sa fie plin cu aur, pe care tata l-a strans de-alungul anilor”, isi spusera ei.
Asa ca se vorbira si hotarara sa tina sub control acel seif. Decisera sa doarma pe rand cu tatal lor, in asa fel incat sa aiba sub ochii lor tot ce se intampla in casa. In prima saptamana fiul cel mai tanar se muta in casa batraneasca, si avu grija de toate nevoile batranului. Cea de-a doua saptamana fu in responsabilitatea celui de-al doilea fiu, apoi veni randul celui de-al treilea, si tot asa pana cand trecu o lunga perioda de timp.

Pana la urma batranul se imbolnavi si muri. Fiii facura o frumoasa inmormantare, deoarece stiau ca undeva sub masa din bucatarie ii asteapta o mare comoara, deci isi puteau permite oarecum orice lux. Cand ceremonia se termina, cautara in toata casa cheile ca sa deschida seiful. Evident ca il gasira plin de cioburi de sticla.
“Ce gluma proasta “, spuse fiul cel mare. “E groaznic sa faci asta propriilor tai fii.”
“Dar ce-ar fi putut sa faca”, spuse cu tristete cel de-al doilea fiu. “Ar trebui sa fim sinceri cu noi insine. Daca n-ar fi fost pentru acest seif, am fi foarte delasatori in ceea ce-l priveste pe tatal nostru”.
“Simt o profunda rusine”, planse cel mic. “L-am constrans pe tata sa ne minta, ca sa ne aducem aminte porunca pe care el insusi ne-a invatat-o de mici”.

Dar fiul cel mare examina seiful ca sa vada daca totusi, totusi nu este ceva ascuns printre cioburile de sticla. Rasturna cioburile pe podea pana la ultima dintre ele.
Atunci fratii vazura in liniste ca pe fundul cutiei scria: “ Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”.
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ruxy
postare May 5 2009, 04:53 PM
Postare #27


Top Golden Member
**********

Grup: Top Golden Members
Postari: 37,319
Inscris la: 28-November 07
Membru nr.: 10,411






Ce sunt bunicii? trandafir.gif

(In viziunea unor copii de pina la 8 ani)



Bunicii sunt o doamna si un domn care nu au proprii copii, de aceea le plac de copiii altora.

Bunicii nu au nimic altceva de facut decat sa ne astepte cand mergem sa-i vizitam. Sunt atat de batrani incat nu ar trebui sa se joace mult sau sa alerge. Dar sunt de treaba pentru ca ne duc la magazin si ne dau bani.

Sunt oamenii aceia care cand merg cu noi la plimbare, incetinesc pasul ca sa ne arate frunze sau insecte pe jos.

Ei nu tipa niciodata la noi sa ne grabim.

In general bunicile sunt grase, dar nu chiar atat de grase incat sa nu ne poata lega sireturile.

Sunt oamenii care poarta ochelari si lenjerie intima caraghioasa.

Sunt oamenii care isi pot scoate dintii si gingiile si sa le puna la loc.

Bunicii nu trebuie sa fie destepti. Ei trebuie sa raspunda la intrebari ca „De ce Dumnezeu nu este casatorit” sau „De ce cainii fugaresc pisicile”.

Sunt oamenii care, atunci cand ne citesc povesti, nu sar peste pasaje ca sa scape mai repede. Si nu se supara daca ii rugam sa ne mai citeasca o data povestea.

Toata lumea ar trebui sa incerce sa aiba bunici, mai ales daca nu au televizor pentru ca sunt singurii carora le place sa petreaca timp cu noi.

Sunt oamenii care stiu ca nu ar trebui sa mancam dulce inainte de culcare dar totusi ascund dulciuri pentru noi si ni le aduc in pat si ne saruta de noapte buna chiar daca am fost rai mai devreme.

Raspunsul unui copil de 6 ani la intrebarea unde locuieste bunica lui: Bunica locuieste la aeroport si cand avem chef de ea mergem acolo si o luam. Cand vizita s-a terminat, o ducem inapoi la aeroport...
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Reclama
postare
Postare #


Reclama









Reclama
  Daca iti place acest topic recomanda pe facebook :
Go to the top of the page
 
Quote Post

3 Pagini V  < 1 2 3
Reply to this topicStart new topic

 

RSS Versiune Lo-Fi Acum este ora: 29th March 2024 - 08:09 AM