Povesti... Pentru Suflet, pentru voi...cu dragoste Optiuni

[ruxy]

Adevărata înţelepciune

Rabinul din Zans stătea odată la fereastră şi privea spre stradă. Văzînd un trecător, a ciocănit în geam şi l-a poftit să intre. În cameră, rabi Haini l-a întrebat: „Spune-mi, dacă ai găsi o pungă plină de bani, ai restitui-o posesorului ei?" „Rabi", răspunse omul, „dacă l-aş cunoaşte pe posesor, i-aş preda fără nici o ezitare punga". „Eşti un prost", spuse rabinul. Din nou s-a aşezat la fereastră, a chemat un alt trecător şi i-a pus aceeaşi întrebare. "Doar nu sînt prost", a spus omul, „să las din mînă o pungă de bani peste care am nimerit". „Eşti un nemernic", a spus rabinul si chemă un al treilea trecător. Aceasta răspunse: „Rabi, de unde pot eu să ştiu pe ce treaptă sufletească m-aş afla în acel moment? Dacă îmi va reuşi să-l înving pe diavol? Poate că va fi mai tare decît mine, iar eu îmi voi însuşi bunul altuia; dar poate că Dumnezeu, binecuvîntat fie el, îmi va sta alături împotriva celui rău şi voi restitui obiectul găsit celui căruia îi aparţine".
„Ce frumoase sînt cuvintele tale", exclamă rabinul, „tu eşti adevăratul înţelept"

(din intelepciunea hasidica)

[ruxy]

Doi vânători
Într-o zi luminoasă de mai, Tristeţea şi Bucuria s-au întâlnit pe un mal de lac. S-au aşezat chiar lângă apa încremenită, să stea la taifas. Bucuria a vorbit despre toată această splendoare care înveşmântează pământul, despre podoabele care înfrumuseţează pădurea zi după zi, despre cântecele care umplu văzduhul de la răsărit până la ceasul amurgului.
Tristeţea a îngăduit toate cele spuse de Bucurie, înţelegând vraja şi frumuseţea acelei clipe. Dar Tristeţea se întrista şi mai mult atunci când trebuia să vorbească despre luna lui mai peste ogoare şi peste coline. Au tăifăsuit vreme îndelungată şi s-au înţeles din vorbe şi din priviri.

Apoi, pe malul dimpotrivă al lacului, au zărit doi vânători care le priveau pe deasupra apelor liniştite.
- Mă întreb cine vor fi fiind cele două persoane? Zise unul din ei.
- Ai spus „două”? Eu nu văd decât una singură.
- Ba sunt chiar două!
- Cu toate acestea, eu nu desluşesc decât una. Ia seama, că şi apa lacului oglindeşte doar o singură umbră.
- Nu, nu! Sunt două. Şi în unda lacului se văd tot două umbre.
- Eu nu văd decât una.
- Iar eu văd două, fără fărâmă de îndoială.
Până astăzi, primul vânător este încredinţat că tovarăşul său a văzut doar o umbră dublată de reverberaţia lacului, în vreme ce acesta din urmă gândeşte: „amicul meu trebuie să fie cam orb!”
Kahlil Gibran – Pribeagul

Aceasta postare a fost editata de ruxy: Feb 3 2010, 11:16 AM

[ruxy]

PRIGORIA

de Selma Lagerlof

Era pe vremea când Dumnezeu a creat lumea cu cerul şi pământul, cu toate vieţuitoarele şi plantele şi când le-a dat fiecărora şi numele ce trebuiau să poarte.

Sunt o mulţime de poveşti de pe vremea aceea şi dacă le-ar şti cineva pe toate, atunci, ar şti tot ce e pe lume şi nu se poate lămuri.

Odată era Dumnezeu în Rai şi zugrăvea păsările; fiindcă i se isprăviseră culorile în cupă, sticletele ar fi rămas nevopsit dacă Dumnezeu nu şi-ar fi şters condeiele de penele păsăricii.

Tot atunci s-a întâmplat că măgarul şi-a primit urechile fiindcă nu a băgat de seamă ce nume avea; îşi uitase numele de cum făcuse câţiva paşi prin Rai şi s-a întors de trei ori să întrebe cum îl cheamă, până când, Dumnezeu pierzându-şi răbdarea şi luându-l de urechi îi strigă:"Măgar, măgar, măgar te cheamă". Şi pe când zicea Dumnezeu astfel, îl trase de urechi de i le lungi ca să audă mai bine altădată cum îl cheamă.

Tot în ziua aceea fu pedepsită şi albina; pe dată ce începuse să strângă miere oamenii şi animalele simţiră mirosul frumos al mierii şi veniră să guste din ea. Albina însă nu voia să dea un strop şi de aceea înţepă pe toţi în jurul ei. Cănd văzu Dumnezeu aceasta chemă pe dată albinele şi le pedepsi:" V-am dat darul să strângeţi mierea, cel mai dulce lucru din lume, dar nu v-am dat şi darul să înţepaţi lumea. De aceea, de acum, de câte ori veţi încerca să înţepaţi pe cineva, va trebui să muriţi".

Şi tot atunci s-a întâmplat că greierele a rămas orb şi furnica şi-a pierdut aripile. Multe minunăţii s-au întâmplat în ziua aceea.

Dumnezeu se arătă în acea zi mare şi îndurător, iar spre seară mai făcu o păsărică cenuşie.

Să ştii că te cheamă şi gât-roşu, prigoareo, zise Domnul şi, punând-o pe mâna sa îi dădu drumul în lume.

După ce pasărea zbură o clipă şi străbătu lumea cea frumoasă în care trebuia să trăiască, îi veni gust să se privească.

Atunci se văzu cu totul cenuşie, ba şi pe gâtlej avea aceleasi pene ca pe tot corpul. Prigoria se suci, se învârti, se oglindi în apă, dar nu fu cu putinţă să găsească vreo urmă de pană roşie.

Atunci pasărea zbură la Dumnezeu din nou. El sta pe tron, mare şi blând şi de pe mâinile lui se dezlipeau fluturii ce fâlfâiau apoi în jurul capului său, porumbeii uguiau şi se lăsau pe umerii săi; la picioare înfloreau crinii, lăcrămioarele şi trandafirii roşii şi albi.

Inima bietei păsări se zbătea de frică, în cercuri uşoare se apropie totuşi de Dumnezeu şi în sfârşit i se lăsă uşor pe umăr; atunci Dumnezeu o întrebă ce vrea ?

- Aş dori să te întreb ceva - zise păsărica.

- Ce vrei oare ? întrebă Dumnezeu.

- De ce mă cheamă gât-roşu când toate penele de la cap până la coadă îmi sunt cenuşii ?

Şi păsărica se uita rugător la Dumnezeu cu ochişorii ei mici şi negri şi când îşi întoarse capul văzu fazanii cu totul roşii sub o pulbere de aur, papagalii cu gâtul roşu, găina cu creasta roşie, fără să mai vorbesc de fluturii, de peştişorii de aur şi de trandafirii în culori vii.

Prigoria se gândea că de ar fi avut numai o picătură roşie pe piept, ar fi putut fi o pasăre frumoasă căreia i s-ar fi putut potrivi numele de gât-roşu.

- De ce mă cheamă oare gât-roşu când sunt cu totul cenuşie ? zise pasărea şi aştepta ca Dumnezeu să zică: Draga mea văd că am uitat cu totul să-ţi vopsesc pieptul, aşteaptă o clipă şi o să fii gata.

Domnul însă surâse liniştit şi zise:

- Te-am botezat gât-roşu şi aşa trebuie să te cheme, dar tu singură va trebui să îngrijeşti ca să-ţi câştigi penele roşii.

Şi zicând astfel Dumnezeu o ridică din nou pe mână şi îi dădu drumul în lume.

Cel dintâi lucru ce îi veni în minte, fu să-şi facă cuibul între crăcile unui măceş dorind să i se lipească cumva vreo boabă de gâtlej şi astfel să se înroşească.



Mulţi, mulţi ani au trecut de la acea zi care a fost cea mai frumoasă pe pământ. Oamenii şi animalele au părăsit Raiul şi s-au răspândit peste tot locul.

Şi oamenii au învăţat de atunci să lucreze pământul, să străbată marea, şi-au făcut haine şi podoabe, ba au învăţat chiar să ridice temple şi cetăţi vestite ca Teba, Roma şi Ierusalimul.

Atunci veni şi ziua care nu va fi uitată în istoria lumii şi în dimineaţa acelei zile sta gât-roşu pe o colină pleşuvă din apropierea Ierusalimului şi cânta puişorilor săi pitulaţi în cuibul de măceş.

Gât-roşu povestea puilor săi despre ziua minunată a Creaţiei, de darea numelor şi de toate câte auzise de la alt gât-roşu şi acesta de la altul, aşa până în urmă la cel care fusese făcut chiar de mâna lui Dumnezeu.

- Şi vedeţi - zise el mâhnit - atâţia ani au trecut de la facerea lumii, atâţia trandafiri au înflorit, atâtea păsări au ieşit din ou, încât nici un om nu le poate număra felurile şi firea; prigoria însă a rămas tot păsărica mică şi cenuşie şi nu i-a ajutat nimic din ce a făcut până azi ca să-şi dobândească culoarea roşie.

Puişorii îşi deschiseră gâtlejurile şi întrebară dacă strămoşii lor nu au încercat să facă vreo minune ca să poată dobândi culoarea cea roşie.

- Am făcut tot ce am putut, zise pasărea, dar nu ne-a ajutat la nimic.

Când cea dintâi prigorie a întâlnit o altă pasăre la fel cu ea, începu să o iubească cu atâta tărie încât crezu că pieptul i s-a aprins.

- Vezi, acum înţeleg, se gândi ea. Dumnezeu vrea să iubesc păsările lui aşa de fierbinte încât penele mele să se roşească de focul inimii.

Dar nici ei nu i-a ajutat aceasta, cum nici nouă şi nici vouă nu vă va putea ajuta ceva.

Puişorii piuiră mâhniţi şi începură şi ei să fie trişti că n-au puf roşu pe gâtişorul golaş.

- Am mai încercat şi cu cântecul, mai zise pasărea cea batrână cu glas tărăgănat. Cea dintâi pasăre cânta aşa de frumos că i se umflase pieptul de însufleţire şi începu iar să spere. "A, îşi zicea ea, focul cântecului meu venit din suflet îmi va înroşi penele. Dar se înşelă şi ea, ca şi noi şi cum vă veţi înşela şi voi".

Iar se mai auzi un piuit trist din gâturile golaşe.

- Am mai sperat că, cu vitejie şi curaj ne vom dobândi ce dorim.

Când cea dintâi prigorie se luptă cu o alta, pieptul îi ardea de aprindere războinică. "Ah, zise ea, penele mi se vor înroşi de focul mâniei ce-mi bate inima". Dar şi acum se înşelă ca şi noi şi cum vă veţi înşela şi voi odată.

Puişorii piuiră vioi: că şi ei vor încerca să câştige ce doreau, dar pasărea răspunse cu tristeţe că va fi peste putinţă.

Ce mai puteau ei spera oare când atâţia strămoşi viteji au încercat totul şi nu au putut ajunge la ceva ! Ce puteau ei face mai mult, decât să iubească, să cânte şi să lupte ? Ce puteau ...

Pasărea se opri în mijlocul vorbei, căci dinspre poarta Ierusalimului veneau o mulţime de oameni, îndreptându-se spre colina unde îşi avea ea cuibul. Şi erau călăreţi pe armăsari aprigi, ostaşi cu lănci lungi, ucenicii călăului cu cuie şi ciocane, erau preoţi şi judecători ce mergeau cu demnitate, femei care plângeau, iar înaintea tuturor o ceată de oameni căutând fioros împrejur, o ceată groaznică de drumeţi ce urlau cu furie. Mica pasăre cenuşie sta tremurând pe marginea cuibului său. Se temea la fiece clipă ca să nu-i calce cuibul şi să-i omoare puişorii golaşi. "Băgaţi de seamă, ghemuiţi-vă şi fiţi liniştiţi. Acum se apropie un cal care va trece peste noi ! Acum vine un ostaş cu sandalele nituite cu fier ! toată ceata sălbatică vine încoace ! Acum trece toată gloata, vine ca o hoardă de sălbatici !"

Deodată pasărea se opri din îndemn, mută şi nemişcată. Uitase până şi primejdia în care plutea. Deodată se aşeză peste cuib ţi îşi întinse aripile peste pui.

- Vai ce grozăvie - nu vreau să vedeţi şi voi - aici sunt trei tâlhari care vor fi bătuţi pe cruce - şi cu frică îşi întindea aripile deasupra puilor , ca aceştia să nu vadă. Puişorii auziră numai bătăile de ciocan, vaietele, strigătele sălbatice ale poporului. Păsărica privea în jur cu ochii măriţi de groază, nu putea să-şi ia ochii de la cei trei nenorociţi.

- Ce cruzi sunt oamenii ! Nu le-a ajuns că i-au bătut pe cruce, ba au mai pus pe capul unuia şi o cunună de spini. Uite cum i-au sângerat spinii fruntea şi cum curge sângele. Şi omul acesta e aşa de frumos şi se uită cu o privire aşa de blândă încât oricine trebuie să-l iubească. Imi trece un fior prin inimă când îl văd.

Păsărica fu din ce în ce mai îndurerată la vederea lui.

- Dacă aş fi fratele meu - vulturul - i-aş scoate cuiele, şi aş zgârâia cu ghearele pe toţi oamenii care-l chinuiesc !

Şi când văzu cum curgea sângele pe fruntea bărbatului bătut pe cruce nu mai putu răbda să stea în cuib.

Chiar dacă sunt mică şi slabă, tot va trebui să-l ajut ! - şi zbură apropiindu-se de răstignit.

Il înconjură de mai multe ori fără să îndrăznească să se apropie, căci era o păsărică sfioasă în faţa omului. Incetul cu încetul însă prinse curaj, se apropie din ce în ce mai mult şi scoase cu ciocul un spin de pe fruntea Omului.

Pe când făcu astfel o picătură de sânge de pe fruntea lui îi căzu pe gât.

Când se întoarse păsărica din nou la cuib, strigară cu toţii într-un glas:

- Ai pieptul roşu, penele de pe piept îţi sunt roşii ca foile de măceş !

- E numai o picatură de pe fruntea nefericitului răstignit ! zise pasărea şi se va şterge îndată ce voi intra în apa vreunui izvor.

Insă oricât se spălă pasărea, pata cea roşie nu pieri de pe gâtul său şi când puişorii i se făcură mari avură şi ei gâtul roşu. Iar de atunci toate prigoriile au gâtul roşu şi de aceea le zice şi gât-roşu...

[ruxy]

---

MIREASMA DE MERE COAPTE
cu dedicatie de ziua indragostitilor

Afară începuse să ningă, iar ea privea pe fereastră aşteptând. În sufletul ei, de câteva ierni, cădeau fulgi frumoşi şi liniştiţi. Zâmbi. De dimineaţă se învârtea prin casă fără veun motiv anume, asemeni unei şcolăriţe. Totul era aproape perfect, dar ea vroia mai mult de atât, deşi ştia că, perfecţiunea se întâmpla doar în clipa în care el intra în casă umplând totul în jur de căldură şi zâmbet senin. Se apropie de bucătărie când de afară, auzi motorul unei maşini. Apoi, auzi trântindu-se portiera. Trase aer în piept, se îmbujoră şi numără până la douăzeci şi unu. Alergă la uşă aşa cum nu a alergat niciodată. Deschise, iar lumea ei se contură atât de frumos. Se aruncă în braţele lui şi rămase o vreme ascunsă acolo.
Intră. Mereu găsise acolo tot ce avea nevoie sufletul lui pentru a fi liniştit. Atinse în treacăt un ornament ca şi când ar fi vrut să ia cu el o amintire vie.
Îl ajută să îşi aşeze hainele pe cuier şi îi culese din privire toate strălucirile în care se oglindea ea ... apoi, i le dădu înapoi înmiite, lăsându-l să-i iubească fruntea şi buzele, iar ea le iubi pe ale lui.
Intrară în sufragerie, unde cafeaua îi aştepta ca de obicei, aburindă. Îl întrebă dacă i-au trecut toate când a trecut pragul, deoarece, dacă nu au trecut, vroia să le asculte..., să treacă.
În timp ce el sorbea din cafea, îi aduse mâncarea şi se aşeză în faţa lui, să poată să-l privească. Îl privea pe sub gene cum mânca şi până şi acest gest simplu se transforma într-o mare bucurie pentru ea.
"Bine că măcar îi place şi mănâncă!", gândi ea, amintindu-şi zilele lui grăbite în care mânca în fugă sau aproape deloc.
Din cuptor, se împrăştia în jur o mireasmă de mere coapte şi scorţişoară. Ea se gândi că pe lângă ştrudelele cu mere i-ar face plăcere să guste şi din prăjitură. Zâmbi din nou.
"Dacă nu o să-i placă, am şi ştrudel..."
Dar, i-a plăcut. Oricum şi dacă nu i-ar fi plăcut, nu i-ar fi spus. Îi plăcea să o vadă zâmbind fericită şi bucuroasă de tot şi toate. Niciodată nu-l întrebase nimic. Nu îl întreba unde merge după ce trece pragul. Nu îl întreba cu cine se întâlneşte sau a cui frunte o mai iubeşte. Ea...îl iubea fără întrebări. Frumos şi tăcut. Se bucura de toate clipele lor, aşteptându-le pe celelalte... fără tristeţe, fără păreri de rău, fără regrete. Oftă.
Ea îl privi cu buzele strânse. Ştia câte griji îl măcinau şi câte întrebări. Încerca de fiecare dată să-i mai şteargă din norii de pe frunte, dar ştia că orice ar face ea, ei vor exista mereu acolo..., sub tâmplele lui frumoase. Uneori însă..., reuşea să-i alunge.
În cameră se auzea o muzică lină şi frumoasă. El zâmbi. Mereu se fâstâcea spunându-i că nu ştie să danseze, dar cu ea făcea cei mai frumoşi paşi de blues. Zbura. O privea, iar paşii veneau de la sine.
"Cred că aici, fluturii fac totul...", gândi el.
După un timp, se opriră şi se uitară lung, unul la altul. Ea încremeni o clipă. Înţelesese deja, dar nu îi spuse nimic. Înghiţi uşor, toată teama. Ieşi până afară, apoi se întoarse şi privind împreună filmul lor.., .a nu ştiu câta oară, adormi cu capul la el pe genunchi.
Când se trezi, el nu mai era, dar, mireasma de mere coapte, pătura aşezată cu grijă peste umerii ei, căldura ce i-a rămas peste frunte şi fluturii..., toate îi arătau cât de liniştit ningea în sufletul ei, în timp ce el..., gonea pe şosea, rupându-se în mii de bucăţi.
Ochii i se împăienjeniră. Trase maşina pe marginea drumului şi îşi sprijini fruntea de volan. Rămase o vreme aşa, apoi, îşi ridică privirea spre scaunul din dreapta. Pe scaun era un coşuleţ plin cu ştrudele cu mere calde..., iar agăţat de el se clătina un bilet. Întinse mâna tremurător...şi luându-l citi:
"Despărţirile şi drumurile fără întoarcere sunt doar atunci când sufletul nu mai cunoaşte drumul spre casă... spre locul unde el, s-a simţit...acasă!"
Cu ochii înlăcrimaţi luă un ştrudel şi privi pe fereastră. Afară ningea cu fulgi mari, iar ea era peste tot...dansa şi râdea.
Afară începuse să ningă, iar ea privea pe fereastră aşteptând. Peste părul ei, căzuseră fulgi de asemenea, dar ea..., tot aştepta. Casa era la fel de aranjată, cafeaua călduţă, iar melodia se auzea lin din sufragerie. În timp ce se apropie de fereastră, ... , auzi motorul unei maşini. Apoi auzi trântindu-se portiera. Trase aer în piept, se îmbujoră şi numără până la douăzeci şi unu. El nu ajunse. Ea...tăcu înfrigurată pentru prima dată. În uşă se auzi o bătaie înceată. Tresări. Deschise, iar lumea ei se contură atât de frumos. Privindu-l, zâmbi plângând.
- Pot să intru? Mi s-a golit coşuleţul de ştrudele şi m-am gândit că ..., poate... Sper doar să nu-mi dai tot din alea de data trecută. După atâţia ani cred că s-au....
Ea se ridică pe vârfuri şi îi puse mâna pe buze. Îi atinse părul grizonat, faţa, ochii, buzele şi se ghemui din nou în braţele lui.
- Ani? Ţi s-a părut iubitule..., au fost doar clipe!
Din cuptor se împrăştia în jur o mireasmă de mere coapte şi scorţişoară, iar din sufletele lor se împrăştia iubire şi linişte.


Ramona-Sandrina Ilie

Aceasta postare a fost editata de ruxy: Feb 13 2010, 07:36 PM

[ruxy]

În Grecia antică Socrate (469- 399 DC), era foarte mult lăudat pentru înţelepciunea lui.
Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoştinţă care alerga spre el agitat şi care i-a spus:
- Socrate, ştii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenţii tăi?
- Stai o clipă, îi replică Socrate. Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei.
- Trei?
- Aşa este, a continuat Socrate. Înainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testam ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?
- Nu, spuse omul. De fapt doar am auzit despre el.
- E-n regula, zise Socrate. Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu. Acum să încercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
- Nu, dimpotrivă.. .
- Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi ceva rău despre el, cu toate ca nu eşti sigur că este adevărat?
Omul a dat din umeri, puţin stânjenit.
Socrate a continuat.
- Totuşi mai poţi trece testul, pentru că exista a treia probă - filtrul Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?
- Nu, nu chiar...
- Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?

[ruxy]

Hotul cel sincer


Unui venerabil intelept i-a fost adus odata un hot tanar, ce fusese prins furand. Insa, datorita tineretii lui, nu voiau sa-l pedepseasca atat de aspru pe cat ar fi cerut legea.
Inteleptul, trebuia sa ii arate baiatului calea intunecata si sfarsitul nenorocit al acestei vieti de hotie, si sa-l dezvete astfel de obiceiul respingator. Dar, inteleptul, nu ii spuse un cuvant despre furat. Ii vorbi baiatului prietenos si ii castiga increderea. Singurul lucru pe care i l-a cerut a fost sa promita ca va fi intotdeauna sincer. Gandindu-se ca a scapat usor, baiatul incuviinta repede si merse acasa simtindu-se foarte usurat.
Dar, in toiul noptii, ganduri despre furat venira la el asa cum norii intuneca luna. Totusi, in timp ce se strecura printr-o usa laturalnica a casei, fu lovit de un gand: " Ce voi spune daca ma opreste cineva si ma intreaba ce fac? Ce voi spune maine? Daca imi tin promisiunea sa fiu sincer, trebuie sa marturisesc tot si nu pot evita pedeapsa pe care o merit." Incercand sa fie sincer, in ciuda deprinderilor sale, incepu sa ii fie greu sa fure.
Cresterea sinceritatii la dus la cinste si dreptate.

[floare_albastra]

Ruxy, sper sa nu deranjez cu aceasta poveste, dar m-a impresionat pana la lacrimi. E pentru sufletelul meu:

ADOPTIA ESTE PENTRU TOTDEAUNA

Inca de cand Celia era foarte mica parintii ei i-au spus ca era adoptata. I-au zis ca nu a crescut in pantecele mamei sale, ci in pantecele unei doamne numite “mama sa biologica”.
Celia nu a auzit cu adevarat ceea ce ii spuneau ei. Cand parintii sai au zis “Celia, noi te-am adoptat pe tine”, pentru ea aceste cuvinte sunau la fel ca “Celia, noi te-am dus in parc cand erai bebelus”.
Intr-o sambata, Celia si parintii sai stateau intr-un leagan pe veranda. Mama i-a spus: “Am cumparat acest leagan imediat dupa ce te-am adoptat”. In acea zi, Celia a auzit cu adevarat cuvintele mamei. ADOPTAT! De data aceasta a inteles. La fel ca si copilul care locuia mai jos pe aceeasi strada si ea era adoptata!
“Vrei sa spui ca doamna mama biologica a fost mamica mea inaintea ta? Si ca altcineva a fost taticul meu?
Mama a dat din cap afirmativ.
“Adica am o alta mama undeva?”
Tatal a incuviintat din cap. “Ea a fost mama ta la inceput”, a spus el.
Celia a simtit o durere in stomac. “Dar eu nu vreau sa fiu adoptata!”, a spus ea. “Vreau ca tu si mami sa fiti SINGURII mei mami si tati!”
Celia s-a dus in camera sa si s-a intins in pat. Era nedumerita, ca si cum cineva ii facuse o farsa. O mama biologica era o mamica? Ea isi afunda capul in perna.
Celia a ramas in camera ei si si-a privit indelung pestisorul auriu. Faptul ca era adoptata o facea sa se simta singura.
Apoi parintii sai au venit la usa.
“Stim ca esti trista, Celia”, spuse mama. “Dar acum noi suntem mamica si taticul tau. Am apartinut unii altora de cand aveai doar 4 zile. Uite, avem aici cartea ta de cand erai bebelus!”
Mama i-a aratat Celiei poze pe care le mai vazuse, de cand era ea foarte mica.
“Aici e o poza cu tine foarte mica, iar aici esti tu in cada, si aici in fata unei oglinzi; aici erai in caruciorul premergator, aici erai cu bunicul, iar aici te jucai in noroi!”, ii spunea mama. Ea si tata radeau, si a inceput si Celia sa rada. Erau atat de multe fotografii cu ea ca incepeau sa cada dintre pagini.
Atunci Celia s-a simtit un pic mai bine. Nimeni nu a mai pomenit nimic despre adoptie in acea seara, dar cand tati a invelit-o la culcare, i-a spus: “Esti si vei ramane a noastra pentru totdeauna, dovlecel”, si a strans-o in brate mai tare decat de obicei.
Cu toate acestea Celia a ramas treaza mai mult timp in acea noapte. Nu putea sa-si scoata din minte acel cuvant – adoptata. Îîu, nu putea sa fie un cuvant despre ea. A incercat atunci sa pretinda ca nu este adevarat, dar cum statea asa in pat, gandurile o napadeau. Daca nu se nascuse din trupul mamei, atunci al cui copil era ea? Se intreba cine erau parintii ei naturali si de ce nu o tinusera cu ei. Fusese o fetita rea sau urata?
Celia s-a trezit trista si imbufnata. In dimineata aceea a dat de bucluc. Nu si-a strans hainele, desi mama o rugase de doua ori sa faca acest lucru. Acum era pedepsita sa ramana in camera sa.
“Nu-mi place de tine!”, a tipat ea cand a coborat din camera sa. “Nu esti frumoasa ca adevarata mea mami! Ea era o stea de cinema! Iar tati era fotbalist!” Toate acestea erau doar inventii ale Celiei pentru a o rani pe mama sa.
“Stiu ca esti furioasa, dar asta nu-ti da dreptul sa spui lucruri care ranesc”, i-a spus mama cu o voce calma. “Trebuie sa respecti regulile mele si cu asta basta. Eu SUNT mama ta adevarata acum”.
Saptamana urmatoare mama Celiei i-a adus o carte de la biblioteca despre un copil adoptat, dar Celia nu a citit-o.
“Nu este despre mine! Ia-o de aici!” spuse ea.
Dar mama nu a luat-o, iar Celia a aruncat-o sub canapea. Isi dorea acum ca parintii ei sa nu-i fi spus niciodata ca era adoptata.
Cand bona ei, Nancy, a venit din noua la ea, Celia i-a cerut sa-i citeasca din cartea de la biblioteca. Vroia sa stie daca copiii adoptati pot fi trimisi inapoi la mamele lor biologice. Ce-ar fi daca intr-o zi ar fi ciocanit la usa o doamna si ar fi spus: “Buna, eu sunt mamica ta. Este timpul sa te intorci acasa, Stephanie!” ? Si daca nici macar nu stii ca de fapt te cheama Stephanie?

Celia s-a asezat pe genunchii lui Nancy si a inceput sa asculte. In carte se spunea ca nimeni nu poate schimba o adoptie. Cand judecatorul spune ca esti adoptat, nu inseamna nici ca esti imprumutat si nici nu te afli doar in vizita. In carte se spunea ca adoptia este pentru totdeauna.
Cand a mers la culcare, Celia a pus cartea sub perna.
Intr-una din zile Celia si mama ei impatureau niste haine. Mama mirosea atat de frumos; doar ce se daduse cu niste parfum numit Josephine. I-a dat voie si Celiei sa se dea cu putin parfum. Celia a intrebat-o: “Mama mea biologica se numea Josephine?”
“Mama ta biologica se numea Susan”, I+a raspuns mama. “Nu am vazut-o niciodata, dar ne-a scris o scrisoare. Era foarte trista cand a trebuit sa renunte la tine”.
In acel moment asta era tot ce isi dorea Celia sa auda. A plecat apoi sa se uite la televizor.
Totul i se invartea in minte. S-a uitat la trei programe diferite dar nu a auzit nimic din ce se spunea acolo. Mama ei biologica a fost trista cand a trebuit sa o dea. Adoptia este pentru totdeauna iar ea nu putea sa-si piarda parintii de acum. Mama ei biologica se numea Susan. SusanSusanSusan.
De Sf. Valentin Celia a desenat o inima care spunea Susan.
“Cum se numeste tatal meu?”, isi intreba Celia tatal intr-o seara.
“Walter.”, ii raspunse tati aratand spre el insusi. “Eu sunt acela!”
Celia rase. Apoi tati o imbratisa. “Te referi la tatal tau biologic, stiu!”
“Nu stim cum se numeste”, spuse mama. “Dar cu siguranta ai un tata biologic, iar Susan il cunoaste”.
“Si unde locuiau ei?”
“Tocmai aceasta este problema”,raspunse tati. “Nu locuiau impreuna si nu erau casatoriti. Deci, nu puteau sa iti ofere un camin”.
“Aceasta este partea trista a povestii tale”, spuse mama.
“Care a fost, insa, fericita pentru noi”, adauga tatal.
“Sa tii minte acest lucru”.
“Unde m-am nascut eu?”
“Intr-un spital din apropiere”, ii raspunse tatal.
Celia nu era sigura daca mai vroia sa mai intrebe ceva. Iesi afara sa se dea in leagan.
Celia era in baie si se gandea la parintii sai biologici. Se gandea la ei in biserica in timp ce toti ceilalti intonau imnuri. Se gandea la ei cand era la scoala.
“Toate mamele isi iubesc copiii?”, o intreba Celia pe invatatoarea ei, d-na Thomas.
“Cred ca mama ta biologica te-a iubit”, ii raspunse d-na Thomas. Parea sa intuiasca la ce se gandea Celia.
“De unde stii?”, intreba Celia.
“Trebuie sa te fi iubit mult daca a decis sa renunte la tine”, ii spuse invatatoarea.
D-na Thomas scoase o fotografie din poseta. “Acesta este copilasul meu”, spuse ea. “Stiu cat de greu trebuie sa fie pentru o mama sa spuna adio unui copil proaspat nascut. Chiar daca mama ta nu a putut sa te pastreze, ea tot si-a dorit ca cineva sa te iubeasca si sa aiba grija de tine. Mama ta biologica a facut acest lucru pentru tine”.
Celia o cunostea de mult pe d-na Thomas. D-na Thomas ii imbratisa pe rand pe copii cand intrau in clasa si ii ajuta sa se incalte iarna fara sa se supere catusi de putin. Vorbea cu toti parintii. D-na Thomas stia multe lucruri despre mame si copii.
Tot drumul spre casa Celia a ramas tacuta. “Stiti ceva?”,spuse ea la cina. “D-na Thomas mi-a spus ca atunci cand esti adoptat inseamna ca parintii tai biologici au avut grija de tine in cel mai bun mod cu putinta. Si ca ei te iubeau.”
“Bineinteles ca te-au iubit!”, spuse tatal.
“Atunci nu era nimic in neregula cu mine?”, intreba Celia.
“Absolut nimic nu era in neregula cu tine”, ii confirma tatal. “Si nici nu ai facut nimic rau. Copiii care sunt adoptati nu fac niciodata ceva rau”.
“Unde eram eu cand m-ai intalnit prima data?”, intreba Celia.
“Erai la spital”, ii raspunse mama. “Aveai doar 4 zile. Acolo ne-am intalnit cu o doamna de la agentia de adoptii”.
“Ne-am indragostit de tine de la prima vedere”, ii spuse tatal.
“Atunci am fost adoptata definitiv?”, intreba Celia.

“Nu chiar”, raspunse mama. “Adoptiile devin definitive prin decizia unui judecator. Mama ta biologica a completat niste hartii. Si noi am completat niste hartii. In hartiile ei spunea ca nu putea sa fie mamica ta. In hartiile noastre spuneam ca vom fi niste parinti buni pentru tine si ca vroiam sa fii copilul nostru. Asa ca, intr-o zi de iarna, te-am infasurat bine si am mers impreuna la tribunal. Si acolo l-am intalnit pe judecator in roba sa. Eu si tati am venit in fata lui, iar el s-a uitat prin toate hartiile. Apoi a spus: “Promiteti sa iubiti acest copil intotdeauna si sa fiti parintii lui indiferent ce s-ar intampla?’
“Promitem”, am raspuns noi.
“Veti avea grija de ea si o veti educa pana se va face mare?”
“Da”, am spus noi.
“Foarte bine”, spuse judecatorul si a semnat pe loc hartiile.
“Si asa nu mai puteati sa renuntati niciodata la mine?”, intreba Celia.
“Niciodata, niciodata”, ii raspunse mama.
“Vei fi intotdeauna fetita noastra, indiferent ce s-ar intampla, chiar daca iti apar si pete verzi pe corp”, spuse tatal.
“Iar daca intr-o zi vei avea copilul tau, noi vom fi bunicii lui”, adauga mama.
“De la tribunal am mers la o petrecere.”, spuse tatal.
“O petrecere pentru mine?”
“Bineinteles. Doar noi trei si inca un milion de prieteni si rude”, spuse mama. “O petrecere cu tort, inghetata si baloane. O petrecere de bun-venit pentru copilul pe care il asteptam de atata timp.”
Tatal o lua in brate pe Celia.
“Suntem atat de bucurosi ca parintii tai biologici ti-au dat viata, si ca agentia ne-a ajutat sa te gasim, si ca judecatorul a semnat actele. Acum suntem o familie. Insa in fiecare an, in ziua in care te-am adoptat, eu si mami ne aducem aminte de modul deosebit in care tu ai venit la noi. Multi copii sunt adoptati pe lumea aceasta, dar nu exista decat o singura Celia O’Shaunessy.”
“Mi-a venit o idée extraordinara. Ce-ar fi ca in fiecare an, de ziua adoptarii mele, sa facem o petrecere doar noi trei?”
Celia isi imbratisa tatal atat de tare incat urma nasturilor sai de la camasa i se imprima pe obraz. Acum totul era in regula. Nu o mai deranja faptul ca nu se nascuse din mama si tatal ei, asa cum se intampla cu majoritatea copiilor. Era in regula si cu susan si celalalt tata al ei. Avea o zi de nastere si o zi de adoptie. De acum inainte le vor sarbatori pe ambele.
Si vor fi multe prajituri si baloane.

[natsandrea]

Ruxy, Paste fericit alaturi de cei dragi!

[Imi30]

Paste, mielul fericit, oul sade inrosit, de rusine s-o scumpit, iar iubitul iepuroi sa v-aduca euroi, fericire, sanatate, mult noroc si spor la toate.

[ruxy]

Clipa magica

În fiecare zi - împreună cu soarele - Dumnezeu ne oferă o clipă în care e posibil să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. Iar în fiecare zi pretindem că nu realizăm momentul, ne străduim să credem că această clipă nu există, că ziua de azi e la fel cu aceea de ieri şi va fi identică cu cea de mâine. Dacă am fi atenţi, am putea descoperi clipa magică.
S-ar putea ascunde în momentul în care băgăm cheia în uşă, dimineaţa, în tăcerea de după cină, într-o mie şi unul de lucruri ce ni se par identice. Această clipă există - atunci, toată puterea stelelor ne pătrunde pentru un moment şi ne permite să înfăptuim miracole.
Uneori, fericirea e o binecuvântare, dar de cele mai multe ori e o cucerire. Clipa magică ne ajută să ne schimbăm, ne ajută să ne urmăm mai departe visele. Vom suferi, vom traversa multe momente dificile şi ne vom confrunta cu multe dezamăgiri, dar toate sunt pe cât de tranzitorii, pe atât de inevitabile, iar la final vom fi mândri de ce am lăsat în spatele obstacolelor. Cândva, în viitor, vom putea privi înapoi cu mândrie şi credinţă.
Nefericiţi sunt cei care se tem să-şi asume riscuri. Poate că nu sunt niciodată dezamăgiţi, niciodată deziluzionaţi, niciodată în suferinţă, precum aceia care au un vis de urmat. Dar, când privesc înapoi - pentru că întotdeauna privim înapoi - îşi vor auzi inima şoptind: „Ce ai făcut cu miracolele pe care Dumnezeu le-a semănat pentru zilele tale? Ce s-a ales de talentul pe care Cel Sfânt ţi l-a încredinţat? L-ai îngropat adânc, într-un mormânt, de teamă că-l vei pierde. Aceasta îţi este moştenirea: certitudinea că ţi-ai risipit viaţa“.
Nefericiţi sunt cei care aud astfel de vorbe. Pentru că atunci când, poate, vor crede în miracole, aceste clipe magice ale vieţii se vor fi scurs deja. Trebuie să ascultăm copilul care am fost, care încă trăieşte în noi. Acest copil cunoaşte înţelesul clipelor magice. Îi putem înăbuşi oftatul, dar nu-l putem reduce la tăcere.
Dacă nu vom renaşte, dacă nu vom privi din nou viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu are sens să mai trăim. Te poţi sinucide în multe feluri. Aceia care încearcă să-şi ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Dar şi aceia care încearcă să-şi ucidă sufletul încalcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor este mai puţin vizibilă în ochii omului.
Să fim atenţi la ceea ce copilul din noi încearcă să ne spună. Să nu ne ruşinăm şi să nu-l înfricoşăm, deoarece se simte singur şi abia dacă se face auzit. Să-l lăsăm să ia din când în când frâiele existenţei noastre. Acest copil din noi spune că nicio zi nu seamănă cu cealaltă.
Să-l facem să se simtă iubit din nou. Să-i facem pe plac - chiar dacă asta ar însemna să acţionăm într-un fel neobişnuit, chiar dacă ne-ar face să părem nebuni în ochii altora. Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă ascultăm copilul pe care îl purtăm în suflet, ochii ne vor străluci încă o dată. Dacă nu pierdem legătura cu acest copil, nu vom pierde nici contactul cu viaţa.

Paulo COELHO