Doamne, Dana, cumplita suferinta si greu, foarte greu, de fapt imposibil de inteles de ce se intimpla astfel de tragedii. Povestea lui Robert m-a marcat de cind am citit prima oara si adevarul e ca nu pot sa nu pling cind ma gindesc la accidentul asta oribil.
Important e ca ai ramas "intreaga" - itelegi ce vreau sa zic - si ca ai putut sa ai imensa forta de a continua sa fii "om", pentru ca astfel de nenorociri, intr-adevar, te fac sa urasti si pamintul pe care calci.
Nu mai am cuvinte, decit lacrimi si apreciez ca ai impartasit aceasta experienta; pe mine m-a facut sa fiu foarte atenta la folosirea liftului (si noi stam la et. 5) iar parintii trebuie sa stie ca se pot intimpla astfel de drame. Si asta mai ales din cauza indiferentei si iresponsabilitatii care ii caracterizeaza pe foarte multi, de la vecinii de bloc pina la politie si "minunatele" cadre medicale.
Sa va ajute Dumnezeu sa fiti sanatosi si sa va bucurati de fetita. Iar pe Robert nu o sa-l uitam nici noi niciodata!

multumesc Shama...am prietene minunate si noi stam la etajul 7 iti imaginezi teama din sufletul meu nu?... dar pe atunci noi stateam la etajul 1, asta nu a fost o piedica sa cada totusi de la etajul 5 ... nimic nu este sigur...trebuie doar cumva sa inteleaga ca este periculos...sper sa reusesc... cat despre minunatele cadre medicale care erau la Municipal in acea vreme, sincer nu vreau sa-mi amintesc...

Macar atit pot sa fac si eu pentru singura prietena pe care o am sa ii fiu aproape ...vorba vine ca sintem departe.

a scapat, dar a tras enorm, are un picior mai scurt cu un cm si un pic, din fericire, nu e vizibil... aia a fost la 8 ani, au urmat si altele dupa, la fel de grave, chiar si de curand a avut un accident, desi are 31 ani acum... fratele cel mare a avut acelasi picior rupt, tot la 8 ani (la ora de sport, un coleg invidios i-a pus piedica tocmai cand suta, l-a prins in zbor si a aterizat in bara portii, osul fragil doar a pocnit); tatal meu, la fel, la scurt timp dupa acel accident al fratelui mic, a avut un accident stupid la locul de munca, a fost mai mult mort decat viu ... asa ca a fost greu pt mama, pt noi toti, eu ii eram singura prietena la care isi plangea amarul, de-asta uneori ma simt atat de batrana... dar cum spunea si annes, ne-au intarit greutatile si am putut sa le facem fata. Acum, din pacate, mama mea e cea care trage in lupta cu cancerul de cca 10 ani si nu e usor dupa deja 2 operatii si iradieri cat cuprinde, doar ca nu ma dau batuta si o incurajez mereu si fac tot ce e omeneste posibil sa ii prelungesc viata, sa se bucure de noi, e asa mandra de nepotica ei, de mine ca am facut-o bunica, ii era teama ca nu o sa ma mai vada 'mama'.
Cred, ca in orice familie e important rolul femeii, ea e liantul, ea are un pupic pt genunchiul, fruntea julita, o dojana cand e cazul, o imbarbatare pt un moment de slabiciune...
Dana, tu intelegi cel mai bine suferinta si stii ca astfel de evenimente tragedii ne fac mai puternici, mai umani, apreciem viata mult mai mult decat oricine...

ai mare dreptate, fratele sotului meu a murit tot la 7 ani aceeasi varsta cu baietelul meu, e greu sa intelegem de ce se intampla ... sora mamei are cancer de la 25 de ani a urmat tratamente ani in sir ... singurul ei copil a murit acum 5 ani ...iar ea traieste si are totusi 77 de ani... daca este doar voia domnului se poate...a avut zile ... sanatate multa mamei tale...si pentru mine familia este foarte importanta nu pot trai departe de ei...dar este doar meritul mamei, ea ne-a invatat sa fim uniti...si iar ai dreptate in astfel de momente realizam cat de fragila este viata, cat de repede se frange...intr-o clipa doar... familia voastra a avut parte de prea multe necazuri...cu siguranta viata Ilincai va fi una plina de bucurii... multa ,multa sanatate...la fel ca si mama ta si mama se ruga in fiecare seara sa ne de-a DD un copil , toti au suferit pierderea aproape la fel ca mine... doar "aproape"... suferinta mamei este unica pe lume si acum desi sunt sora cea mai mare am cel mai mic copil in familie

Astazi, la birou, am trecut printr-o experienta neplacuta, m-am suparat ingrozitor... din cauza rautatii oamenilor. Citind necazurile voastre si ale familiilor voastre, ma gandesc la faptul ca supararea mea este nainsemnata (desi am suferit foarte tare). Dar, asa este natura umana... sa faca rau (pe de o parte) si sa sufere (pe de alta parte). pacat ca de cele mai multe ori sufera cei buni sau cei nevinovati. Sunt in continuare mahnita din cauza rautatii gratuite pe care unii oameni, se pare, au o placere sa o faca.
Aveti grija de voi.

fii linistita, raul se face cel mai usor... bine, prea putini mai fac in zilele astea.. ai grija si tu de tine si lasa rautatile sa treaca pe langa..

Dana, m-a impresionat nespus povestea ta! As vrea sa-mi vina in cap un singur lucru pe are as putea sa-l fac sau sa-l zic ca sa iti alin cumva durerea.. Insa imi dau seama ca ceea ce e in sufletul tau e mult prea dureros, si mult prea adanc pentru a fi sters cu ajutorul cuvintelor.. Tot ce pot face este sa-ti spun ca te admir mult pentru puterea cu care ai trecut peste aceasta grea incercare si sunt convinsa ca Dumnezeu i-a daruit baietelului tau o sarcina importanta luandu-l la el: aceea de a va veghea pe voi toti si de a avea grija de voi si de surioara lui. Esti intr-adevar o femeie puternica!

Malina, e cutremurator cate vi s-au intamplat! Multa sanatate fratilor tai si mai ales mamei tale, sa-i dea Dumnezeu putere sa treaca peste si sa invinga boala. Iar tu esti de asemenea o femeie foarte foarte puternica. Fetita ta va avea multe de invatat de la tine.

multumesc Adina...nici macar eu nu as gasi cuvinte pentru o alta mama in situatia mea, deci este normal...cuvintele sunt de prisos, prietenii sunt cei importanti...si bineinteles familia...nu as fi reusit sa supravietuiesc fara aceste ajutoare ... multumesc tuturor celor ce m-au ajutat ... si ma bucur ca aici am mai gasit o familie ... mare si unita